În octombrie am ajuns pentru prima dată pe front. Era o dimineață cenușie în deșertul din Hasakah și soldații kurzi erau deja plictisiți de vizitele reporterilor care le deranjează constant siesta din timpul non-combatului cu Statul Islamic.

Dar pr-ul este cea mai bună armă a unui popor urât de toată lumea din jur, soldații n-au decât să tacă și să înghită instrucțiunile europenilor care-i maimuțăresc pe filmări.

Am tăcut și eu și am înghițit, în timp ce făceam cadrul în care Adrian Ursu își așezase un puștan cu kalașu’ îndreptat spre neant, gata de atac. Putea să fie mai rău, mă gândeam, în timp ce mi-l imaginam în cadru și pe Mircea Badea, făcând un șpagat între sacii de nisip care baricadau punctul de observație din fosta pușcărie pentru minori disputată de mai multe ori de părțile beligerante. Cică ar fi fost și el interesat de o maimuțăreală în cea mai periculoasă zonă din lume, dar l-ar fi oprit niște banale motive administrative.

Așadar, iată-mă în Siria, în timpul celui mai sângeros război civil din Orientul Mijlociu, filmând cadre aranjate pentru cea mai faimoasă întreprindere de media din România, sub ochii jenați ai unui fotograf de Pullitzer de la New York Times. Visul îndeplinit al oricărui tânăr reporter de pe planetă.

“Just do your thing, man”, mi-a zis Tyler când i-am explicat situația încurcată în care m-am trezit după ce am trecut granița cu Irakul. I-am urmat sfatul și i-am explicat lui Ursu că metodele noastre de lucru sunt incompatibile, nu, n-am cum să fac interviurile cu el și să-mi pun și eu întrebările, eu lucrez altfel și dacă stau să-i filmez toată ziua “Romania very good”-urile pe care încerca să le scoată de la diferite personaje care n-auziseră niciodată de țara noastră nu mai apuc să fac nimic.

A părut că înțelege, dar m-a rugat timid să-l mai ajut cu niște stand-up-uri, după ce-mi termin eu treburile.

În zilele alea murea polițistul Gigină, iar eu trebuia să dorm în aceeași cameră cu cineva care era convins că nu e vina lui Oprea că era o groapă în asfalt. Adormeam ascultând slujbele înfiorătoare ale imamilor de la televizor, sperând că nu mai trebuie să fac conversație, măcar pentru un timp.

Colegial, insista să facă cinste la fiecare masă, s-a oferit chiar să-mi lase niște bani din bugetul de la tv, că el nu mai avea nevoie.

A plecat resemnat după câteva zile în care n-a reușit să dea de românii care luptă împotriva statului islamic și n-avea niciun subiect interesant pentru antenă. Televiziunea lui era peste micimea acestor oameni care mor degeaba. Pe cine interesează utopia asta?! E un loc de tâmpiți în care nu există stat și practic nimeni nu plătește taxe, cu asta a rămas din toată călătoria și asta a discutat într-un platou special cu Gâdea și Badea când a ajuns la București.

În locul meu trebuia să fie Mircea Barbu, de la în premieră, dar a avut niște probleme la graniță și a ajuns în Siria abia când a plecat Ursu. Când ne-am regăsit la centrul media al kurzilor, mi-a transmis că nu am avut un comportament profesionist, colegial, că nu se face așa când ești într-un loc periculos, să nu-ți ajuți colegul, românul de lângă tine. Era vocea second-hand a doamnei Carmen Avram, șefa de la în premieră și soția lui Ursu, dezamăgită că nu am fost dedicat misiunii nobile a singurei televiziuni care a avut curajul să intre în țara asta nenorocită, că mi-am văzut de treaba mea, eu, un nimeni fără televiziune.

Le-am cerut să nu mă semneze în materialul produs, dar nici nu a mai fost cazul, au venit atentatele de la Paris, așa că trei sferturi din emisiune au fost cu filmări preluate de pe agenții și interneți, ce bine că n-am fost mai colegial.

Succes la protest! La multă libertate de exprimare!