Homeleșii din Marea Britanie vând The Big Issue ca să se pună pe picioare. E un model de afacere care susține jurnalismul independent și independența oamenilor fără adăpost.

În Ferentari, sub o țeavă fierbinte, groasă cât un taur, stă o gașcă de boschetari. Sunt cei mai săraci oameni din București. Pentru supraviețuire nu vând poveștile jurnaliștilor români, ci vând povești jurnaliștilor străini.

Vandam Meseriașu’, Nei și Ciungu’ ies din cortul improvizat sub țeava babană și cer țigări. Vin jurnaliști pe la ei? Tocmai săptămâna trecută ce au fost unii, „olandeji erau. Ne-au dat mâncare, niște bani, țigări. Au venit cu un volțvagăn.” În schimb, ei au dat din cap și s-au lăsat pozați.

Au vrut să vadă cum e traiul de boschetar în Ferentari, le-au zis jurnaliștii, cum se descurcă în sărăcia de acolo. „Ce, ne-ați văzut la gazetă?”

Olandezii erau de la cel mai citit ziar din Marea Britanie, The Daily Mail. Marea problemă a tabloidului este valul de imigranți români și bulgari care va scufunda insula după 1 ianuarie 2014. După vizita în Ferentari au publicat o investigație șocantă. Săracii Ferentariului abia așteaptă să se deschidă granițele regatului, ziceau, ca și cum boschetarii de sub țeavă ar sta cu bagajele pregătite.

Traiul greu e greu, dar de muncă? „Unde ne duceți, acolo mergem. Noi mergem oriunde. Și aici, și-n Franța, Spania, Italia. Anglia? Și acolo.” Nei s-ar putea să aibă un văr, un unchi, acolo, dar nu știe sigur. „­­Muncă să fie, construcții orice, că putere avem”, zic săracii îmbibați de alcool ieftin.

Stau sub țeavă mai tot timpul. În rest, „cerșim, mai adunăm pet-uri, doze, mai muncim cu ziua, fier vechi, cum să trăim”, îmi zice Vandam Meseriașu’ (Janko), un gabor maghiar care stă de șase ani sub țeavă. N-a vorbit de 10 ani limba maghiară și mai că mă ia în brațe, cu lacrimi în ochi, după ce schimbăm câteva vorbe în graiul din satul natal.

Ciungu, un domn ars pe jumătate din corp, cu o placă în cap și fără o jumate de mână, merge la cerșit, câteodată. „Io de muncit numa’ la oi dacă merg, că fără o mână…”, zice. E frate cu gaboru’ de când aveau șase ani.

Nei, fan fotbal, e puternic ca un bou, „îți ia sacu’ de ciment de aici și ți-l aruncă acolo, după țavă”, gesticulează Vandam. El a fost tăblar. „Biblioteca din Iași o știți? Io am pus tablă pă acoperiș”, se bate cu pumnu-n piept bătăușul. Are un ochi mâncat de cataractă, zeci de cicatrici de la cuțite și o minunăție de cicatrice pe piciorul stâng, de când a fost călcat de o mașină. Nimic nu-i răpune. Nici frigul, nici foamea. Îi mai ajută oamenii din cartier cu una, alta. Nu toți ferentarienii stau pe munți de gunoi, printre mașini arse.

Cu ei e și Turcu. Are haine curate, e aranjat. A fost și el boschetar, dar a avut voință și noroc. Într-o zi a plecat în Franța. Cerșea la Lyon când un domn l-a întrebat dacă nu vrea să lucreze la grădină. A primit. Un an și ceva a grădinărit, a strâns niște bani și s-a întors. Și-a făcut școala de șoferi și s-a angajat pe camion. Are o cameră în chirie și e fericit. „Eu îți zic, numa’ dacă nu vrei nu scapi de aici.”

Îi ajută și el pe foștii camarazi, dar le râde-n nas când vorbesc despre plecat în străinătate. „Unde să se ducă ăștia. Ei cred că acolo-s câini cu covrigi în coadă. Habar n-au. Când au venit englezii le-au dat câte 5 lei și un sandwich. Păi ăia nu-s nici o liră.” S-au maimuțărit degeaba, conchide Turcu.

A contribuit Victor Ilie.

Foto: Cristina Babii