[Pentru cei care încă nu ştiu cum, dar vor să afle]

Bun. Textul ăsta deloc jurnalistic mi-a rulat în cap luni la rândul, însă am fost prea comod, leneş, laş etc. pentru a-l scrie. Poate şi pentru că subiectul este atât de puţin important pentru majoritatea oamenilor pe care-i cunosc. Şi pentru că am pornit de la premisa greşită că toată lumea ştie şi pe nimeni nu interesează.

Am minimalizat însă importanţa sa pentru mine. Îmi aduc aminte cum visam, în perioada în care mă rodea, doar conspiraţii – am tendinţa de a exagera pentru căcaturi ridicole – şi aveam accese de paranoia în care mă aşteptam să fiu linşat de gorilele mogulilor care dictează cursul presei româneşti. Eh, mă închipuiam un fals erou. Şi asta şi sunt, un mic scrib care nu a făcut niciodată ceva notabil în presă, asumându-şi secret nişte idealuri pe care „marii” presari se pişă cu graţie la orice oră.

Se face că în scurta mea carieră de „jurnalist” (complexitatea acestui cuvânt m-a făcut să îl evit pe cât posibil în prezentarea propriei persoane) am avut un periplu pe la minunata instituţie de presă România liberă, departamentul online. O aventură minunată, îmi spuneam în primele săptămâni în redacţie, când eram dispus să stau oricât era nevoie ca să mai cac un subiect, fie el cât de mic şi penibil. Dar nu despre perioada petrecută acolo voi vorbi, ci despre perioada care m-a determinat să plec, scârbit, unde am văzut cu ochii.

Pe scurt, cuibuşorul de nebunii era departe de a fi locul minunat în care mi se părea că ajunsesem, unde oameni cu aceleaşi idealuri aveau să facă lucruri măreţe pentru patrie, bla bla bla…

După câteva luni renunţasem să îmi mai susţin punctul de vedere privitor la felul în care ar trebui să se facă jurnalism online (n-am înţeles niciodată de ce trebuia să fac exact ce făceau toţi ceilalţi onlineri de la concurenţă). Ajunsesem în punctul acela în care funcţionezi ca o secretară cu program fix de lucru, care abia aşteaptă să meargă acasă să se spele la gură şi la şezut şi să se pună la un film de doi bani.

Nu înţelegeam cum o firmă care nu e în stare să-şi plătească angajaţii la timp niciodată, îşi permite luxul de a cumpăra un nume fără conţinut şi infrastructură cu un căcălău de bani. Şi nu înţelegeam cum un grup de lingăi incompetenţi îmi dictează cum să gândesc şi să acţionez.

Dar să trec la subiect. Într-o minunată zi de vară, în care ne scurgeam sub birouri în lipsa unui sistem normal de aerisire, redactorul-şef Dan Turturică l-a convocat în mare linişte pe superiorul meu direct, şef de departament Cristian Curus. După câteva minute, cel din urmă iese din gheretă şi mă cheamă frumos la un triumvirat. Turturică-mi dă o fiţuică cu un număr de telefon, super-sursă venită pe filiera Adamescu jr – ză mogul. Cineva de la AVAS (Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului).

Ideea era ca eu să mă întâlnesc cu sursa pentru a primi nişte supercalifragilistice informaţii despre preşedintele instituţiei, Aurelian Popa. Material de primă pagină, marţea următoare. Totul să rămână între noi, evident. Dau telefonul şi înghit biletul. Dracu’ pe mine dacă află vreunu’ de la ziar. Menţionez că nu aveam la activ nicio investigaţie şi nici nu era unul dintre genurile în care visam să activez, în timp ce printul avea câţiva băieţi chiar buni.

Cred că sunt bineştiute popririle şi executările silite pe care AVAS-ul le-a făcut Unirii, firmă deţinută de fostul meu mogul. Numele de pe fiţuică mi-era cunoscut. Nu de mirare mi-a fost că persoana în cauză fusese subiectul unei anchete scrise cu puţin timp înainte de unul din colegii de la print.

Deşi treaba puţea de la început, am decis să mă văd cu sursa. „Poate chiar are ceva bun”, mă gândeam în naivitatea mea. Nefiind obişnuit cu astfel de întrevederi, totul mi se părea foarte palpitant. Ne-am întâlnit, eu cu sursa, pe o bancă de la Piaţa Alba Iulia. O fază din aia din filme, în care vine unu, îţi dă un plic, şi vă vedeţi amândoi de drum. Nu m-am putut abţine să întreb de ce a venit cu informaţiile tocma’ la RL, după ce fusese muită recent de colegii mei. „ăăă… n-am venit să discutăm despre mine. Mi le-a cerut Alex (Adamescu, n.a.). Vorbeşte cu el detaliile”. Ignorând orice idee de şantaj mizerabil între cele două personaje, am zbughit-o acasă cu plicul maro, nerăbdător să văz ce mă-sa ascundea Popa ăsta.

În intimitatea colibei, am desfăcut agitat plicul. ŞOC şi GROAZĂ. Nişte printuri cu date de la Registrul Comerţului, niciuna la zi, după cum aveam să constat şi o înşiruire de acuzaţii fără dovezi, nesusţinute de declaraţiile şi documentele ulterioare.

Prezint situaţia superiorului: „singura chestiune necurată ce reiese din hârtiile pe care le-am primit de la om este că “incriminatul” are 87 de acţiuni x 2,5 lei la o firmă (0.0074416918 % din acţiuni), ca şi asociat privat.” Ăsta era subiectul meu.  În rest acuzaţii cum că Popa ăsta ar fi atribuit contracte directe unor case de avocatură, că şi-a numit pe nu-ştiu-cine în CA, că încasează mai mulţi bani decât are voie de la Eximbank etc. Repet, niciuna dintre astea n-a ieşit la numărătoare. I-am transmis lui Curus că refuz să-mi asum asemenea informaţii şi nu voi semna. Citez „Sursa a fost în vizorul RL, recent, printr-un articol în care era acuzată că, deşi potrivit unui raport guvernamental la fostul job a dat dovadă de “management defectuos”, a fost numită VP în instituţia despre care vorbim mai sus. Am întrebat sursa de ce a apelat la RL, în aceste condiţii. Mi s-a spus că patronatul nostru a apelat la ea, cerându-i-se informaţiile respective şi ea le-a furnizat. De asemenea mi s-a spus că pentru detalii să vorbesc cu “Alex”. […]Ce interes are ea nu ştiu. Ştiu sigur însă că patronatul nostru are nişte conturi blocate de către instituţia condusă de incriminat, pentru datorii neplătite. Suspsiciuni am avut din primul moment când mi s-a propus subiectul. Consider că argumentele şi pseudo-dovezile aduse de sursă sunt insuficiente pentru un material jurnalistic corect, iar sursa în sine este lipsită de credibilitate.”

„Vorbim la redacţie”, a fost reacţia. Incapabil să ia atitudine, şeful meu ne-a programat o întrevedere cu Turturică. Îi prezint informaţiile, poziţia mea şi faptul că „investigaţia” nu stă în picioare, jurnalistic vorbind. La rândul său mai mult decât timorat de situaţie, Turturică i-a ordonat imperativ lui Curus să scriem ce avem, că aşa vrea Adamescu. Dacă nu scriu eu, să paseze altcuiva subiectul.

Ceea ce nu s-a întâmplat. Mare stres, scandal, brainstorming. A fost invitat un alt coleg cu coaie să-şi dea cu părerea. Cei doi, superiori mie în trup, suflet, ierarhie şi buze, decid că trebuie scris, dacă aşa vrea Adamescu. Scriem toţi şi semnăm anonim. Mostra de jurnalism este aici, semnată de cineva care nu există, evident.

În ziua apariţiei articolului, domnul Popa, a cărui poziţie o obţinusem telefonic, m-a sunat pe mine, deloc anonim, ca să mă anunţe că ne pregăteşte un proces frumos. L-am invitat să facă ceea ce consideră corect, după ce l-am informat că mă delimitez de informaţiile prezentate.

La scurt timp, sătul de aere de divă, testicule atrofiate şi atitudini tiranice, şi când ajunsesem la două pachete de ţigări după două luni de nefumat, am decis că e potrivită despărţirea de minunatul mediu jurnalistic în care vieţuisem trei sferturi de an, şi de presă în general pe perioadă nedeterminată.

M-a frapat atitudinea colegilor, atât de mici în gândire, şi-mi cer scuze dacă-i ofensez, încât singurele lor preocupări erau “da’ cum o să-ţi plăteşti chiria”, “da’ unde te angajezi în perioada asta”, “poate dacă mai aştepţi demisionăm toţi, în bloc.”

După primele nopţi în care am dormit ca un prunc, având chiar şi vise umede, am purces frumos către Vama Veche unde am trăit cea mai lungă şi frumoasă beţie de până acum.