Vă scriu din liniștitul București, în timp ce la Istanbul poliția a curățat piața Taksim și a înconjurat parcul Gezi într-o acțiune care parcă nu mai venea. Guvernul a intervenit în mai multe orașe. Câțiva avocați arestați se adaugă jurnaliștilor și generalilor de armată care au fost scoși din joc în trecut pe motiv că subminează puterea.

Rezistența continuă, însă resursele protestatarilor sunt pe ducă. În așteptarea unui nou asalt, polițiștii joacă fotbal pe locul unde acum două zile mii de oameni jucau hora. Baricadele la care s-a muncit nopți întregi au dispărut și căile de aprovizionare a taberei de corturi sunt blocate. Colegii pe care i-am lăsat în Istanbul se odihnesc după o zi lungă, în timp ce o parte a presei turce întoarce spatele partidului de guvernare.

Çapulcu – un fel de prădători, în sensul de huligani, spărgători – cum i-a denumit premierul Erdoğan se regrupează: refac corturile și cer apă, alimente și medicamente pe Twitter și Facebook. Chiar dacă ar putea fi ultimele ore în Gezi, cele două săptămâni de rezistență vor fi o lecție de liberă exprimare cu care tinerii se vor întoarce acasă.

Mulțumesc că ați venit să spuneți adevărul, a fost printre primele lucruri pe care le-am auzit în Taksim. „Adevărul” mi-a revenit la urechi în zilele ce au urmat și mi-a rămas întipărit în mai multe locuri din carnețel și în timpane până am ajuns acasă. Oamenii pe care i-am cunoscut acolo îmi cer să le fac adevărul cunoscut. Ăsta e adevărul lor.

Duminică, 8 iunie, dup-amiază. Cerul e senin și soarele-mi înțeapă ceafa roasă de rucsac. Un vânt rece care aduce miros de gunoi și urină îmi domolește șiroaiele de apă de pe frunte.

Îmi încarc laptopul și bateria de la cameră la unul din prelungitoarele cu zece găuri care-și trag seva dintr-un birou qatar airways, la parterul hotelului intercontinental. Cam 20 de tineri își alimentează telefoanele. Își verifică mailul, postează pe Twitter, dau telefoane. Doi medici voluntari caută niște cabluri ca să-și învie aparatele. Sunt tensionați. Unul din ei își freacă mâinile de cap, îi vine să plângă. Celălalt are grupa de sânge și Rh-ul scrise pe mână, în caz de ceva.

Se naște o dezbatere din care nu înțeleg nimic. Îmi vine să-l imit pe tânărul doctor. Lângă mine se așază un băiat de vreun metru nouăzeci, atletic și șaten, puțin bronzat dar nu creol. Pare scandinav. Sunt deprimat, pot să număr pe degetele de la o mână oamenii cu care am reușit să mă înțeleg în engleză, dar îmi încerc norocul și-l găsesc.

Deniz are 20 de ani și e boboc al Universității Galatasaray, la comunicare. E în Gezi din prima zi. „Mi-au ars două corturi, dar am venit cu altele.” Le-a instalat sub un semn imens care marchează baza nucleului dur al ultrașilor Beșiktaș. Stă acolo cu o gașcă de prieteni din timpul liceului.

Doctorul supărat tocmai a vorbit cu Ankara. Are prieteni arestați, lumea e bătută, îmi traduce băiatul. Toate astea vin peste oboseala extremă. Medicii profesioniști din Taksim merg la serviciu ziua, iar după ce ies din tură vin direct în mijlocul protestului. Mare parte din corpul medical e format din studenți la medicină sau marină, unde se insistă mult pe instructajul de prim ajutor.

Pentru Deniz e primul protest, prima dată când își exprimă gândurile fără teamă, prima dată când se bate pentru ceva. „Nu știam că am asta în mine. Am avut mereu o ideologie liberală, dar n-am crezut niciodată că o să protestez, că o să-mi pun o mască de gaze și o s-arunc grenade lacrimogene înapoi către polițiști”, îmi mărturisește într-o engleză impecabilă, de la care poate comuta lejer pe franceză și germană. A făcut un an de pregătire pentru universitate iar educația e singura explicație pe care o găsește pentru activismul de care dă dovadă. Asta face diferența dintre cei ca el și majoritatea pe care o consideră ignorantă din cauza îndoctrinării. Susținătorii partidului de guvernământ.

Nici nu știe cum a ajuns în primele linii, cu alți 100-200 de manifestanți. „Am auzit bubuituri și m-am dus să văd. Cineva mi-a dat o mască de gaze ca lumea. Aveam de acasă o cască și ochelari de snowboard”.

Îmi arată pozele pe care le-a făcut în primele nopți ale conflictului cu poliția, pe strada Dolmabahçe, unde e sediul premierului. „Noi voiam să mergem în marș prin cartierul Beșiktaș, n-aveam treabă cu palatul. Poliția s-a gândit să ne oprească, așa că a tras direct în noi”. Are o rană pe mâna dreaptă și două pe spate. Polițiștii trag în oameni cu tuburile de gaz, îmi spune. „În loc să disperseze mulțimea cu gaze, trag direct în noi, de la 10 metri.”

Faşizme Karşı Omuz Omuza, răsună câte un grup care se îndreaptă spre Taksim. Umăr la umăr împotriva fascismului, un slogan cu iz politic, poate cel mai popular între manifestanți, pe care Deniz nu dă doi kuruși. „E mai puțin important ce se zice și ce vrea fiecare în parte decât ce ne unește”, crede studentul-luptător. Solidaritate pentru o țară modernă cu drepturi și libertăți civile ca în occident. Turcii își doresc aderarea la Uniunea Europeană tocmai pentru asta, adaugă. „Avem toate premisele, o ducem bine. Închipuie-ți că turcii de rând își schimbă telefonul mobil o dată la jumate de an. Uite și tu ce telefoane avem: blackberry, iphone, samsung. Dacă nu era chestia asta eu votam tot cu AKP.”

Împreună se poate, e crezul lui Deniz. Dacă suporteri ai echipelor rivale, partide rivale și grupuri informale cu orientări diferite pot striga împreună ceva, e minunat. „Eu nu vreau pe nimeni care să se bage în libertatea mea, să-mi spună ce să fac cu corpul meu, dacă pot sau beau sau să nu beau, să mă distrez sau nu, să gândesc și să spun ce vreau”, spune apăsat Deniz.

De când e în Gezi are un regim cazon, deși încearcă din răsputeri să ocolească serviciul militar obligatoriu. Doarme o oră jumate, de la 5 la 6 jumate dimineața, mănâncă și bea doar ce se găsește gratis în parc – legume, covrigi, sendvișuri, apă, çay, ayran – toate din donații. Apoi verifică mesajele de pe twitter și facebook, dă update-uri și face ture să vadă unde poate fi de folos.

E sincer, dur și scurt. „Protestul ăsta n-o să dărâme guvernul, n-o să schimbe regimul. Nici nu e despre asta. Aici nu e o primăvară arabă. Noi vrem doar să-l forțăm pe Erdoğan să dea înapoi cu măsurile nedemocratice, cu represiunea și cu tendințele autoritare.”

Clasa politică i se pare o glumă. E convins că dac-ar pleca AKP de la guvernare n-ar avea cine să-i înlocuiască. „Mi-ar plăcea să fie mai multe partide și o reprezentare mai largă în adunarea parlamentară”. Pentru asta ar trebui un prag electoral mai mic de 10 procente și mai multe partide cu un cuvânt de spus. Mă surprinde când invocă BDP, partidul kurzilor, apropiat de PKK, ca un bun exemplu. „Măcar ei fac ceva pentru oamenii pe care-i reprezintă. Cred că sunt singurii care fac ceva. Aș vrea mai multe partide ca ăsta și mă bucur că sunt și ei în Taksim, așa trebuie să fie”.

E convins că lumea va sta aici oricât, nu știe cât. „Poliția n-o să vină. Suntem prea mulți și știu că va ieși nasol, o să ne călcăm în picioare.” După atâtea zvonuri mai toată lumea e convinsă că vor fi lăsați în pace, deși în fiecare seară apar intoxicări și gesturi paranoice.

Deniz își ia telefoanele de la încărcat și-mi dau seama că au trecut aproape două ore de când trebuia să mă văd cu Thomas în piață.

Mai devreme am dat împreună un tur al cartierului Beșiktaș. Protestatarii întăreau baricadele și ne cereau să nu-i pozăm, ca să nu aibă probleme la serviciu. Poliția stătea planton de cinci zile pe malul Bosforului, în parcuri și la terasele din spatele stadionului Beșiktaș. Grupuri de zeci de uniforme purtate de băieți care nu par să aibă mai mult de 20 și puțini ani, dublate de colegi în civil.

Mai mulți turci mi-au spus că guvernul are campanii de recrutare pentru tinerii absolvenți de liceu care n-au planuri de viitor. Sunt luați direct din școală și băgați în uniforme, apoi își fac datoria, chiar dacă asta înseamnă să tragă în tineri de vârsta lor.

Au scuturi, sacoșe cu pulane, lansatoare de gaze, căști și măști de gaze înșirate pe iarbă, sau în autobuzele în care-și fac siesta. Număr 40 de autobuze și 38 de autospeciale și Toma, cele cu tunuri de apă. Nu ne ferim să facem poze și câțiva ne abordează repede în turcă. Folosim strategia cu turiștii și suntem lăsați în pace. Ba unul chiar ne zice, după ce se scuză că nu știe engleză, că toți sunt polițiști și n-au voie să vorbească cu noi.

Batalioanele de poliție formează un semicerc în jurul zonei baricadate de manifestanți. Între poliție și protestatari e un șirag de hoteluri de lux adăpostite de garduri înalte cu sârmă ghimpată. În spatele lor, turiștii joacă tenis și se bronzează la marginea piscinelor, auzind în surdină cântecul miilor de oameni din Taksim.

La nici un kilometru de luxul all-inclusive și doar câțiva pași de Taksim e cartierul Tarlabași, un ghetou înghesuit în care-și fac veacul pisici comunitare, prostituate și dealeri de droguri. De când cu protestele n-au nicio jenă, poliția a uitat de ei pentru moment. Oricum, autoritățile au început să gentrifice zona și nu se știe cât vor mai sta pe aici. Le-au oferit în schimb apartamente în cartiere noi de locuințe, la marginea metropolei, cine are bani să-și ia.

Parterele blocurilor sunt înțesate de ateliere meșteșugărești: unii fac mobilă, alții șuruburi, ba chiar lână de la oi care cresc aici cu oamenii. Ziua e frumos, dar seara trebuie circulat cu atenție și însoțitori.

Stăm într-un apartament închiriat de niște francezi care studiază științe politice: Maudez a fost în fiecare zi în prima linie, din pură curiozitate. A stat singur și a fotografiat, fără măsuri speciale de protecție. Pierre merge și el la proteste, mai mult pentru Ece, iubita lui turcoaică. Ea stă în partea asiatică, dar de când a-nceput scandalul a fost mai mult aici. „Acolo cei mai mulți nici nu știu ce se întâmplă. Mai sunt unii care bat cu linguri în oale, dar cam atât”, spune cu dezamăgire.

Ignoranța de care am mai auzit. Ne povestește că la școală nu se învață nimic despre masacrul armenilor  sau al kurzilor, pe care niciun guvern nu le-a recunoscut, despre asumare nici vorba. De asta o enervează protestatarii ultranaționaliști – grosul manifestanților, care flutură steaguri ale lui Atatürk, fără să știe iotă de istorie.

Acum câteva luni căuta soluții să plece din Istanbul, preferabil în străinătate. „Dacă n-ar fi fost protestele astea probabil aș fi plecat acum, mă deprima orașul”.

De când m-am întors, îi scriu de câteva ori pe zi lui Ece. Îmi spune că e binevenit orice pot face ca să le arăt situația în afară. Pierre nu mi-a răspuns de ieri. Era în parc. Deniz e cam șifonat. A inhalat gaze toată ziua și și-a bulit un genunchi, dar zice că-i ok. Și-a reclădit cortul și așteaptă. Onder îmi mulțumește că mă interesez și apreciază că am fost acolo pentru ei. „Prietenii mei s-au transformat în niște puli. Merg pe niște străzi goale și se comportă de parc-ar fi salvat Taksim. Stau singur și aștept poliția de câteva zile.”

E poate ultima zi pentru protestatarii din Gezi, dar ei vor fi çapulcu în orice vor face de acum încolo.

Dacă te interesează ce mai fac urmărește-mă pe FB:

Dacă ți-a plăcut articolul citește și:
Harta Geziville, orașul cu ziduri din moloz
Așteptându-l pe Erdogan. „Police Yok, Problem Yok”
Rezistența din Taksim. Corespondență din Istanbul

Relatări și imagini excelente la: Thomas Câmpean, Mihai Stoica, Ovidiu Vanghele, Andrei Pungovschi, Laurențiu Colintineanu sau Ioana Moldovan, în orice ordine.