filme porno
filme porno
filme porno
xnxx
xnxx porno
xnxx
filme porno
filme porno
filme porno
filme porno romanesti
filme porno romanesti
filme porno romanesti
filme porno

Ai uitat, Robin?

Nu știu cum să încep textul. Mă enervez de câte ori mă gândesc la oamenii din baletul ăsta mecanic care schelălăie disonanțe. Frecvențe barbare care, în lipsa rațiunii, m-ar face să scot cuțitul din brâu și să ucid publicul amorțit. Dar n-am cuțit, nici brâu. Ascult rațional. Închid ochii și rup imaginea bărbosului anxios, a blondului cu ochi înspăimântători și a pletosului hiperactiv de sunetul brut, câteodată gol. Și-mi place.

Citește tot articolul

Cum s-a votat în București

Aspectul celor 1223 de secții de vot nu oferă nicio notă discordantă. La exterior, se prezintă toate la fel. Aceiași jandarmi, aceleași afișe, aceiași agenți. Dacă vom adăuga că și în bună parte aceiași alegători guvernamentali (au votat la toate secțiile) se pierde și ultima caracteristică.

În interior, tot așa: zece dulapuri la fel, agenți imobili (în afară de privire și de pulane) etc., etc.

Citește tot articolul

Apa, bogăţia săracilor

Când trăieşti în cea mai amărâtă zonă din Europa, nu poţi decât să te bucuri când un investitor vine să-şi înmulţească banii la tine în curte. Fie el cât de mic, din profitul lui poţi profita şi tu. Iar când la tine în grădină vine să sape colosul energetic Chevron, gazele ar trebui să umple paharele tuturor. Şi totuşi, în Vaslui lumea s-a hotărât: nu vrea gaze prin fracturare hidraulică, nu cu orice preţ. Vrea apă curată în pahar.

La Bârlad, lumea a auzit de vreun an că americanii vor să foreze prin zonă pentru gaze. N-au băgat de seamă până prin februarie, când au aflat că în Franţa şi Bulgaria exploatările prin fracţionare hidraulică au fost scoase în afara legii din cauza riscurilor pentru mediu. Bârlădenii s-au documentat: au aflat că apa ce le întreţine vieţile ar putea fi contaminată ireversibil cu gaz. Şi au decis să ia atitudine.

Citește tot articolul

Cum am făcut primul milion

Frig. Sunt învelit pe jumătate cu un sac de dormit prăfuit. Am pe mine blugii verzi de hipster şi puloverul. Nu visez, deşi încerc să dorm pe canapea de câteva zeci de minute. Oboseala îmi provoacă spasme care alungă somnul. Dacă nu o fac ele, podeaua se cutremură şi o siluetă înaltă se întrevede între genele lipite. Dispare doar ca să reapară exact când sunt pe punctul de a adormi din nou. Vorbesc cu silueta, ca prin vis, dar nu pot reţine ce aud. Mă frec pe faţă şi simt duritatea buricelor degetelor. Seamănă cu atingerea fărâmelor de scoici lipite de palme, când ieşi din mare. Sună un telefon. „Mako, hai să mergem! E şapte.”

Nu ştiu cum a trecut noaptea. Ultimele gesturi conştiente au constat în lipirea unor beţigaşe pe nişte cartoane inscripţionate migălos cu „Jos iarna” şi sorbitul unui vin demisec dintr-un pahar de unică folosinţă, într-un amestec vaporos de lipici, vopsea şi pastă corectoare care-mi ustura nasul şi ochii. Momentul culcării trebuie să fi fost un gest mecanic. Nu mi-l amintesc, dar pare să se fi întâmplat cu mult timp în urmă. Şi totuşi, n-au trecut nici două ore. Vlad a împachetat tot, e aproape sigur. Luăm cutia şi o pancartă mare şi pornim către maşină. Pancarta are aproape aceeaşi lăţime ca interiorul unui Audi A4, făcând introducerea ei în maşină, nealterată, un adevărat test de iscusinţă inginerească. Dobro şi Craioveanu vorbesc pe o limbă nepământeană pentru halul în care suntem. Patinăm uşor pe gheaţa de sub roţi şi intrăm pe drumul către primul milion.

Citește tot articolul

Iarna pe bulevard. Când nici rugăciunea nu te salvează de urgie

„A-nceput de ieri să cadă. Câte-un fulg.” Şi cade, şi cade…

După o lună de iarnă trăită la adăpostul unei case încălzite şi fără obligaţii de onorat în exterior, m-am întors la Bucureşti, unde m-au răpit codurile. Crâmpeie ale ultimelor 13 zile, în continuare.

***

„Ce vrei mă să faci? Intri sau ieşi?”, strigă un ’nea cutare pe o alee din spatele bulevardului Lacul Tei. Roţile unei maşini de la Speed Taxi sunt astupate până la jumătate în canalele săpate de autoturismele locatarilor pe aleea îngustă. Clienta, o domnişoară cu geacă albă cu glugă împinge, fără succes, maşina. ‘Nea cutare simte nevoia să intervină şi, cu mâinile descoperite, pune şi el umărul la împins taxi-uri. Şoferul stă cu capul pe geam şi dă indicaţii, nervos. Un alt bărbat, trecut de 60 de ani, care-şi fereşte intelectul într-o căciulă îmblănită fără urechi, urlă nervos şi neinteligibil la telefon, cu un accent moldovenesc. Termină convorbirea şi aderă la eforturile primilor doi. Tot fără mănuşi. Se enervează şi se ceartă cu ‘nea cutare. „Intră sau iese după stradă?” „Da’ de unde să ştiu io, bre. Ţi se pare că io şofez?”. „Bag-o mă-n viteză dacă vrei să ieşi.”

Citește tot articolul

Prietenilor mei imaginari

Azi am stat toată ziua pe Facebook şi am vorbit cu nişte tipi şi tipe. Nu ştiu dacă există, că n-au nume adevărate. Sau dacă-s adevărate nu-s normale. Nu i-am văzut niciodată şi nu ştiu pe nimeni care să-i fi văzut. Poate că-s doar în imaginaţia mea, ceea ce ar fi foarte mişto. Din interacţiunea cu ei s-au născut două poezii şi o scurtă povestire, sau ce-o fi. Poeziile nu vi le dau. Textu’ ăsta l-am scris după ce le-am zis să facem un concurs: să scriem fiecare o poveste pe baza discuţiei noastre. Adică să compilăm aberaţiile pe care ni le-am zis toată ziua. Am câştigat, normal. Numa’ io am scris. Asta mă face să cred şi mai tare că ei nu există. Cu atât mai mult cu cât printre premii se numără şi o nevastă de la Câmpulung Moldovenesc. Se tot trage pe cur şi vrea să negocieze cu mine, ca să scape de binecuvântare. Luaţi de citiţi.

Visul bibliotecarei

Jan cu Marghi caută în enciclopedii, sub privirile aspre ale Marcicăi, bibliotecara.

- Io m-am plictisit de mult, noroc că-s elegantă, spuse Marghi. Curvă elegantă? În visele tale erotice, gândi Marcica.

- Turc era violatorul ăla mârşav?, întrebă Marghi.

- Nu ştiu, că n-am citit nuvela, numa’ comentariul literar, veni răspunsul amantului ei, un vulpoi bătrân, după cum chiar ei îi plăcea să spună. Jan era din tată turc şi mamă găgăuză, dar îi plăcea să-şi dea aere de ungur misterios. Îi păcălea mereu pe poponari. Se dădea şi el pederast, pe internet, după care îi invita la el şi-i închidea în beci, spre propriul amuzament. Îi punea să bea ţuică de Bihor până se căcau pe ei de frică şi dup-aia-i arunca în stradă, în curu’ gol.

- Băi, mie-mi păreţi cam neserioşi, interveni Marcica, întrerupând activitatea singurilor ei clienţi. Ne futem şi noi, sau merg să fumez o ţigară?, adăugă fără să le dea răgaz de gândire. Ai de pula mea, ce curvă-s, constată pentru ea, uşor excitată.

Jan şi Marghi nu înţelegeau exact unde bate bibliotecara. Voia să se fută cu ei? Sau era doar o figură de stil prin care-i mustra pe cei doi că ard gazu’ de pomană pe timpul ei.

– Îi pretext. Îi o cursă!, spuse Marghi, uşor geloasă că bagheta magică a lui Jan ar fi putut fi lustruită de o bibliotecară nefutută. Turcii fut moldovence, se grăbi să-i taie maioneza bibliotecarei. Sinapsele lui Jan, mânate de vagine, cămări pline de mistere şi dorinţa de a deveni salvatorul de virgine, transferau deja sângele către pacificator.

- Basszalak meg!, îngână Jan, savurând preambulul spectacolului în care, în sfârşit, bagheta lui putea avea rolul principal. Sună a cuvânt unguresc, se gândi Marcica, desfăcându-şi nasturii de la cămaşă, lăsând să i se întrezărească ţâţele de adolescentă acneică. Mai întâi, explică el, mă duc la Marghi în cămară, apoi te las să-ţi încălzeşti buzele cu bagheta mea, după perdea.

Marghi, catolică de felul ei, se înroşi din cap până-n picioare. Nu că nu s-ar mai fi futut în grup, chiar şi din cele mai cosmopolite, dar o îngrozea că pula lui Jan, pe care nu demult pusese mâna, gura, chiar şi curul, avea să-i fie deja împrumutată.

Marcica începu să se mângâie lasciv, dezbrăcându-şi pantalonii în faţa celor doi şi crăcindu-se ca Lady Gaga în Bad Romance.

- Marcica! Marcica!, auzi vag bibliotecara. Mâinile i se plimbau frenetic pe corp, însă vocea continua să sune, tot mai tare, tot mai aproape.

- Marcica!!! Trezeşte-te, îi spuse Dabu. Ai visat urât.

- Apăi am visat că-s bibliotecară.

Unde este bunul simţ? De ce nu sunt jurnalist

Bun. Mari editorialişti încearcă în ultima perioadă să lustruiască rahatul la crearea căruia au participat cu îndemânare în ultimii 20 de ani. Jurnalistul, ăla care-şi vinde ieftin pielea, este victimizat tocmai de cei care l-au pus în situaţia de a fi scuipat în public. Vă dau doar exemplele recente ale doamnei Lelia şi ale unui domn Barbu.

Superb! Scriitură desăvârşită! Mie însă mi-aţi jignit intelectul. Ia să vă spun ceva, doamnă şi domnule. Mă doare în paişpe că-mi plângi de milă,  asta poate să facă şi mama. Tu trebuie să mă laşi să-mi fac treaba şi să-mi oferi pârghii, şi nu mă refer la bani. Poate nu sunt cel mai bun exemplu, dar am lucrat la fel de conştiincios şi când am avut pe card, la timp sau nu, 2400 de lei, 700 de lei sau am făcut muncă voluntară, atâta timp cât nimeni (şi mă refer la oamenii din interior) nu a venit să-mi îngrădească libertatea de gândire şi nu mi-a călcat în picioare demnitatea.

Există, încă există oameni care se chinuie să facă asta. Da, paradigma informării s-a schimbat total. Dar rolul jurnalistului este acelaşi în continuare, indiferent de mijloc. Jurnalistul, domnule Barbu, nu are nevoie de superiori care să plângă la căpătâiul jurnalismului, aşa cum îl ştim,  în editoriale, ci de superiori care-l pot ajuta să povestească cititorului ce este de povestit. De superiori care sunt în stare să îşi susţină punctele de vedere, atât în faţa unui milog de reporter, cât mai ales în faţa conducerii. De superiori care-şi lasă pionii să[-şi] pună întrebări. De superiori care îşi riscă pielea şi renumele pentru milogul ăla de reporter pe care-l compătimeşte doamna Munteanu.

„Presa a fost degradată din interior de incompetenţă şi mediocritate. Jocurile de culise şi interesele mărunte ale unei prese căreia puţin i-a păsat de consumatori au adus-o în pragul falimentului. Nu-i nicio tragedie! Prostia se plăteşte.”, zice Barbu. Şi matale unde erai, îmi permit să te întreb? Cine sau ce te-a împiedicat să dejoci incompetenţa şi mediocritatea din interior? De câte ori ai luat atitudine în acest sens, mai mult decât să scrii platitudini într-un editorial?

Despre aventurile mele „jurnalistice” în redacţia unui cotidian „quality” din România v-am povestit deja. Îndrăznesc să spun, şi nu mă scuz dacă greşesc, că lipsa de profesionism, inteligenţă, cunoştinţe gramaticale şi principii domneşte peste mare parte din redacţiile româneşti, şi nu numai. Domnia semidoctului.

Sunt indignat, dar [din păcate] am ajuns să accept evidenţa. Mult mai grav este că „jurnalistului” român i-a dispărut şi bruma aia de bun simţ. Şi aici mă refer la gramul acela de discernământ care ne diferenţiază de celelalte vertebrate din lanţul trofic. Am învăţat – da, la facultate – că datoria jurnalistului este să pună întrebări. Nu există întrebări proaste, ci doar întrebări neadresate. Orice om cu niscaiva bun simţ, pune întrebări atunci când nu este sigur de ceva. Mai ales când acel ceva frizează cu neruşinare limita bunului simţ. Un exemplu elocvent de lipsă totală a acestuia am văzut cu toţii pe evz.ro.

Unde eraţi, domni şi doamne care faceţi agenda publică, atunci când unii voiau să reglementeze domeniul? Cine corectează derapajele jurnalistice? De ce nu vreţi să vă reformaţi?

De ce nu sunt jurnalist? Pot părea uşor pretenţios spunându-vă că mă dezic de această titulatură pompoasă pentru că mi-e ruşine. Nu pentru ceea ce am făcut, ci mai ales pentru ceea ce n-am făcut. Termenul este atât de complex, presupune atâtea calităţi [printre ele şi puterea de a-ţi recunoaşte greşelile], încât ar fi ruşinos să mi-l însuşesc. Şi, mai ales, mi-e ruşine că alţii şi-l însuşesc.

La final, o erată din New York Times, culeasă de pe Facebook, via Octavian Coman:

“An article on Monday about Jack Robison and Kirsten Lindsmith, two college students with Asperger syndrome who are navigating the perils of an intimate relationship, misidentified the character from the animated children’s TV show “My Little Pony” that Ms. Lindsmith said she visualized to cheer herself up. It is Twilight Sparkle, the nerdy intellectual, not Fluttershy, the kind animal lover.”

P.S.: Jurnalismul nu se face din răzbunare, realitatea.net (prima linie de metrou a fost inaugurată în ’79, faceţi voi calculele + bonus)

realitatea.net kicks ass

Un blog din