Șase vlăjgani măriți prin anii 90 răsucesc puternic câteva corzi portocalii pentru tractat mașini, își încordează trunchiurile, trag aer în piept și așteaptă semnalul locotenentului, sub straightfaceurile câtorva generații de haiduci ai tranziției cocoțați pe cruci, cam 100, de toți.  Unuu, dooi, treeei – HAU HAU HAU HAU HAU HAU HAU… Sicriul modest dispare în ecoul spartan. Un acolit așează câteva scândurele peste, preotul dă dezlegare mortului, Dumnezeu să-l ierte! Amin!, aruncă o lopată de pământ și pleacă.

Pleacă și femeile, sunt doar vreo 4-5, pleacă și sătenii gură-cască, pleacă și băeții care-și freacă aluatul pământiu de pe adidași pe mormintele vecine, băga-mi-aș pula în morții lui de noroi. Cei mai mulți urcă, de unii singuri, în suv-urile înmatriculate în toată țara și-n străinătate care flanchează de la un cap la altul bulevardul 1 Mai din comuna Berceni. Oglinzile electrice sunt legate cu prosoape de 1 leu, iar pe fiecare lunetă e un portret al decedatului: Nu te vom uita niciodată.

Marți, Ion Anghel s-a despărțit în liniște de viața trupească și de familie. Nu l-au omorât nici săbiile, nici pistoalele, nici pumnii rivalilor Cămătari, pușcăria nici atât. L-a lăsat inima pe care o neglijase de ceva timp. Era un om foarte, foarte dur, nimeni nu-i făcea față, explică cineva pe internet. Înmormântarea s-a făcut în legea lui, fără smalex, fără floricele, scurt și rece. Nu s-a dat colivă, n-au fost lumânări, și nici lăutari n-au cântat. Nimeni nu a plâns

Ion Coco Anghel, lordul interlopilor, a fost bătăuș de mic copil. În vremea cealaltă se lua cu milițienii și nu se lăsa până nu snopea câțiva. Făcea lupte libere și n-avea rival nici în sală, nici pe străzi. Apoi și-a pus capul, și-a adunat toți prietenii cu dare din mână și a înființat Clanul Sportivilor, care, de două decenii, oferă servicii financiare, matrimoniale, cursuri de persuasiune și dezvoltare personală, dar și fizioterapie. În 2012, Curtea de Apel București a considerat că aptitudinile sale manageriale sunt nefirești și l-a condamnat la cinci ani de training pentru fondarea unui grup infracțional organizat și complicitate la șantaj. A rămas liber și și-a văzut de pensiunea din Bran, unde se retrăsese de câțiva ani. De afaceri se ocupă acum unii mai tineri.

În fața unui bloc de patru etaje de pe strada Pridvorului, din cartierul Berceni, colegi și prieteni îl așteaptă pentru ultima dată pe Coco. Caută soarele de pe trotuar. Pe aleea îngustă asfaltată recent și aerisită de curticele cu copaci și iarbă nu mai e loc. În fața scării toarce un Cadillac lung și negru, cu jante cromate, iar în spatele lui sunt trei mașini de tractări auto, pline cu coroane din trandafiri, crini și cale imperiale. Sincere regrete și condoleanțe îi urează Firu, Roșca, Jajan, Buze, diverse cupluri și familii. Se impune fără discuții o coroană imensă, nesemnată, din trandafiri albi și roși fără număr, înșirați în formă de mare inimă.

Oamenii sunt placizi, doar parcarea e copleșită de mașini scumpe și puternice. Când Coco e scos din bloc, în sicriul descoperit, și împins pe șine în limuzină, câțiva se duc să-l vadă. Mergem și noi pe jos la biserică, și dup-aia ne întoarcem după mașini, nu? zice unu, dar nu se aude nici el. Se urcă toți în gipane și se aliniază calm după mașinile încoronate, precedate de câțiva membri ai familiei care o iau la pas în spatele dricului.

Alaiul înaintează la ralanti, în sunet de claxoane, pe Calea Văcărești, apoi pe Șoseaua Olteniței, până la parohia Mărțișor, vreo două străzi mai încolo. Patru mașini de poliție însoțesc convoiul până la poarta bisericii. Doar familia intră la slujbă.

După ce blochează Mărțișorul, înmormântașii se adună în mai multe grupuri neorganizate. Bătrânii fac bilanțul trecuților: cutare s-a curățat anu trecut în trei zile, cancer de colon; s-a dus și Adrian Boxioru, tot cancer; nu știu ce cu Fane Spoitoru. Coco a stat mult bolnav și nu s-a dus la doctor, când a venit să-l ia la spital a murit. Ce pastile, degeaba, tăria te mai calmează, că-n rest n-ai ce face. Sunt senini, n-au melancolii, nu răzbate nicio emoție, au văzut ș-au făcut multe.

Tinerii sunt ancorați în actualitate. Un tip înalt ascuns în hanoracul de la trening țipă răgușit la puștanii care și-o ard păuni. Ce faci panaramă? Vezi că ne scoți ochii cu ceasul ăla. Băăă, ăsta, hai încoa și fă-te între noi că te văd ăștia și te leagă, ce ești bou? Vrei să te filmeze? E vigilent, își încordează ochii și întoarce capul în stânga și-n dreapta, etalând de la ureche până la măr o cicatrice subțire și albă, ascunsă în glugă.

Cine n-are cicatrici sau tatuaje care să le acopere e dubios. Ăștia sunt oamenii care au dat forme noi Bucureștiului după 89 și și-au modelat trupurile cu pumnii, sișurile și pistoalele folosite ca să-și facă loc prin tranziție. Cartierele capitalei mustesc de legende despre personaje ca astea. Unii se înfioară când le aud numele.

Când sicriul iese din parohie, mașinile pornesc iar încolonate spre comuna Berceni, unde Ion Anghel are un loc de veci modest. Comuna e un fel de apendice al cartierului din sectorul patru, legat cu o șosea lată și cu o linie de metrou care se oprește în gardul unei firme care face cruci pentru morminte. Mai sunt câteva depozite și niște magazine.

Sătenii stau la porți,  își clătesc ochii cu zecile de mii de euro pe patru roți, rar văd așa ceva. Dacă era unul care n-a auzit de Ion Anghel, acum știe.

Cimitirul e mic și sărac, două alei pavate prost cu noroi, ticsit cu înmormântați de n-ai loc să calci între ei. Și slujba e simplă și modestă, se termină în câteva minute, Dumnezeu să-l ierte și să-l odihnească! În timp ce câțiva cară coroanele de flori din mașinile de tractare, pe mormintele familiei Soare groparul îi prepară lui Coco o plapumă de beton din ciment portland.

La plecare, băeții își freacă glodul lipicios de pe adidași de morminte, urcă în mașini și se-ntorc la ce fac de obicei. Dumnezeu să-l ierte, că n-a fost om rău!