filme porno
filme porno
filme porno
xnxx
xnxx porno
xnxx
filme porno
filme porno
filme porno
filme porno romanesti
filme porno romanesti
filme porno romanesti
filme porno

Iarna pe bulevard. Când nici rugăciunea nu te salvează de urgie

„A-nceput de ieri să cadă. Câte-un fulg.” Şi cade, şi cade…

După o lună de iarnă trăită la adăpostul unei case încălzite şi fără obligaţii de onorat în exterior, m-am întors la Bucureşti, unde m-au răpit codurile. Crâmpeie ale ultimelor 13 zile, în continuare.

***

„Ce vrei mă să faci? Intri sau ieşi?”, strigă un ’nea cutare pe o alee din spatele bulevardului Lacul Tei. Roţile unei maşini de la Speed Taxi sunt astupate până la jumătate în canalele săpate de autoturismele locatarilor pe aleea îngustă. Clienta, o domnişoară cu geacă albă cu glugă împinge, fără succes, maşina. ‘Nea cutare simte nevoia să intervină şi, cu mâinile descoperite, pune şi el umărul la împins taxi-uri. Şoferul stă cu capul pe geam şi dă indicaţii, nervos. Un alt bărbat, trecut de 60 de ani, care-şi fereşte intelectul într-o căciulă îmblănită fără urechi, urlă nervos şi neinteligibil la telefon, cu un accent moldovenesc. Termină convorbirea şi aderă la eforturile primilor doi. Tot fără mănuşi. Se enervează şi se ceartă cu ‘nea cutare. „Intră sau iese după stradă?” „Da’ de unde să ştiu io, bre. Ţi se pare că io şofez?”. „Bag-o mă-n viteză dacă vrei să ieşi.”

Cei trei împing maşina zadarnic. Şoferul sare din taxi şi pune mâna pe o lopată înfiptă într-un morman de zăpadă ce-i ajunge până la piept. Maşina dispare de pe stradă, cât ţi-ai aprinde o ţigară, cu tot cu clientă. La fel şi cei doi bărbaţi.

Câţiva metri mai în spate, trei vlăjgani, niciunul trecut de 30 de ani, apăruţi ca din senin, pe fondul scrâşnetului de roţi şi al zarvei „împingătorilor”, încep să-şi cureţe maşinile. Unul dintre ei are o Dacia Nova. Şi-a curăţat-o şi săptămâna trecută, deşi nu a mişcat-o din loc. Măturicea pe care o manevrează trebuie să îndepărteze stratul de câţiva zeci de centimetri de zăpadă cernut în ultima noapte peste cutia cu roţi fără dinţi. Zăpada e moale şi dispare uşor, chiar şi de lângă roţile din spate, care nu se mai vedeau, nici de jos, nici de la etajul 7. Albastrul automobilului devine tot mai clar, deşi efortul proprietarului este inutil. Două mormane mai încolo, un Volkswagen Golf tuciuriu apare şi el de sub nămeţi.

***

Acum 11 zile eram tot la etajul 7, însă în Pantelimon, în spatele colosului adormit cu nume pretenţios, Naţional Arena. Patinasem, cam vreo 15 minute, cu graţia pensionarului mânat la cumpărături de isteria cititorilor de prompter, pe trotuarele de la Piaţa Delfinul până aici, pe strada Herţa. Şoferii care intrau pe aleile din spatele bulevardelor, mulţi posesori de „încălţări de vară”, învăţau, pe loc, tehnici de evitare a maşinilor parcate pe laterale. De la fereastra bucătăriei, „urgia” părea departe. Doar colţurile îngheţate ale geamului şi vuietul crivăţului aminteau de temperatura mult sub zero grade de dincolo. Un tată îşi ridica, parcă fără efort, copilul alunecat pe gheaţa ascunsă sub nea. Vrăbiile şi porumbeii zburau nestingherite între copacii răzleţi, dar înalţi, dintre blocuri. La unul dintre geamurile blocului de vizavi, o femeie cu păr cărunt, scurs peste urechi, fuma în bătaia gerului. Câinii fără stăpân erau şefi peste gurile de canal ce flatulează aerul fierbinte din maţele împuţite ale oraşului.

Între timp, bucureştenii goleau rafturile hipermarketurilor de orice. Cantităţi industriale de alimente, mai mult sau mai puţin utile, dispăreau din comerţ şi poposeau în cămări şi frigidere, mai ceva ca de Crăciun.

„- Ce facem dacă vine zăpadă de trei metri?

– Stăm în casă, bem şi ne uităm la filme.”

Un prieten râdea ironic de ameninţarea gerului. N-are nici căciulă, nici mănuşi, nici măcar geaca nu e tocmai potrivită pentru iarnă. „Nu vine mă nicio zăpadă. Diseară mergem în club.”

***

Preţ de 12 staţii de tramvai, lumea împărtăşeşte impresii, multe presărate cu tragism, despre iarna năprasnică din ’54. Câteva florărese, ce-şi fac veacul pe la Facultatea de Construcţii, fac haz de necaz în drumul lor către Cimitirul Armenesc. Una dintre ele ar prefera să fie ultimul ei drum într-acolo. Nu are pe nimeni acasă. Nici măcar pâine n-are. „Zi făi, vii la mine diseară? Aoleo, tre’ să-mi iau pâine şi dero.” „Să văd, nici eu n-am dero. Da’ nici nu-mi place să spăl la maşină. Io spăl la mână, aşa-mi place mie, parcă-s altfel şi rufele.”

Ceva mai în spate, o doamnă, „văduvă de 20 de ani”, îşi povesteşte viaţa unui alt călător, ce pare de-a dreptul interesat. „Mie dacă mi-a murit soţul de 20 de ani, eu n-am mai avut pe nimeni. Pe el [noul partener] l-am întâlnit aşa, întâmplător. Erea acu’ şapte ani. Mi l-a adus Dumnezeu în faţă”, rosteşte convinsă doamna, în auzul întregului vagon. „Copii n-am. El are copii. Ei cred că eu stau cu el pentru apartament. Păi ce-mi trebuie mie? Că eu am unul la 13 septembrie. Eh, ei zic că e Ferentari. Eu îi zic Rahova, că sună mai bine. Şi mai am unu, tot cu două camere în care nu stă nimeni. Am mobile acolo, da’ după ce să le car, că nici nu încap la prieten în apartament.” Râde, în timp ce-i explică ascultătorului primar cum concubinul e la spital, cu tensiune: „mi l-au luat cu 18. A venit ambulanţa şi mi l-a stabilizat. E cu 12 acuma, n-are nicio treabă.”

La Obor, tramvaiul cunoaşte o creştere demografică subită. Mirosuri de legume pun stăpânire pe norocoşii cu nări desfundate sau dezgheţate. Un bătrân înalt se opreşte în apropiere, aducând cu el un miros de putregai umed.

Deşi au pantaloni groşi pe ele, florăresele nu au renunţat la fustele ce le caracterizează. Îşi ţin mâinile în buzunarele vestelor şi râd cu poftă. De câte ori sună câte un telefon, se întreabă una pe cealaltă: „e al meu? Nu-i al meu.” Cea mai guralivă se mândreşte cu ghetele „la comandă” pe care a dat 200 de lei. „Nu alunec şi-s şi călduroase. Păi dac-am dat atâţia bani, măcar ştiu o treabă.”

***

La Turda cu Ion Mihalache nu e niciun taxi. E viscol şi vântul îţi înţeapă faţa cu mii de lame fine, o senzaţie de arsură rece, comparabilă cu usturimea din momentul în care loţiunea după ras atinge pielea iritată. E întunecat a furtună, şi, deşi nu este nici ora 9 dimineaţa, senzaţia este de înserare. Zăpada îngheţată scârţâie sub roţile maşinilor şi ale bocancilor de diferite mărimi, forme şi preţuri. Un „rechin” se bucură de suferinţa pedeştrilor şi păcăleşte, mult mai uşor ca de obicei, un bătrân. Maşinile galbene cu becuri verzi trag, pe rând, la colţul străzii. Nu apucă să oprească motorul. Multe pleacă tot cu becul verde, refuzând curse de câteva staţii de autobuz.

***

„ – La Universitate, vă rog!

– Ai vorbit cu Topor?

– …

– Ce zice mă, Topor? Ai vorbit cu el?

– …”

Taximetristul e chel şi are ceafă lată. Are mai mult păr pe faţă decât pe cap. Trecut de 40 de ani, vorbeşte cu un accent sudist-provincial. Are căşti în urechi şi pare să vorbească la telefon, prin handsfree. Stă pe un scaun învelit într-un prosop de un galben isteric, amestecat cu albastru.

„- Nu m-auzi, dom’le, sau nu mă bagi în seamă? Ai vorbit cu Topor?”

Nedumirit, îl întreb dacă vorbeşte cu mine. „Păi cu cine să vorbesc, mai e cineva în maşină?”. Nicolae Topor (meteorolog celebru în anii 1940), aflu de la şofer, era omu’ cu vremea. „Dacă zicea topor că e ger, păi ger era. Asta-i o nimica toată. Dacă venea zăpadă de câţiva metri…” Îi spun că nu-l cunosc pe Topor, dar Romica Jurcă zice că e cod portocaliu. „Mai trăieşte Romica Jurcă? Păi da, că ăştia de la TV au început să angajeze şi meteorologi adevăraţi.” Maşina alunecă pe pojghiţa de zăpadă îngheţată, către semafor. „Dom’le, mie nu mi-a plăcut comunismu’. Da’ pă vremea aia, cân’ era zăpadă mare, ieşea toată muncitorimea şi dădea zăpadă. Nu intrau în schimb dacă era blocat oraşu’.” Verde.

„Păi nu vă supăraţi, un milion de euro pentru deszăpezire? Pentru ce? Un milion de euro din banii noştri. Şi noi stăm la televizor şi plângem că autorităţile nu fac nimic. Unu n-a ieşit să-şi dea zăpada din curte, sau din faţa scării, da’ se plânge că e înzăpezit. Stau la birt şi aşteaptă să vină jandarmii. Bine, am înţeles că românu-i cârcotaş, da’ să aştepţi să te acopere zăpada în casă?”

Aproape de Universitate. „Mai protestează ăştia, ai? Păi ce oameni. Pă frigu’ ăsta. Adică mie nu mi-e de ei, da’ uite, îi ţine pă jandarmi şi pompieri aici în frig, parcă ei nu sunt tot oameni. În loc să facă ceva util, stă să-i păzească p-ăştia.” Când inspiri, aerul rece îţi cristalizează umezeala nazală aproape instant. Începe să ningă cu fulgi mari.

*

„Dom’le, e dezastru. Tâmpiţii ăştia dau cu sare, nu curăţă nimic şi uite… Sarea roade asfaltul, topeşte zăpada cu tot cu asfalt”, spune indignat şoferul, în timp ce încearcă să evite un crater ivit pe o stradă lăturalnică, aproape de Eminescu.

„Uite şi tu, e plin de maşini. Vin cu lama, aruncă zăpada pe ele, fac bloc de gheaţă, unele nici nu se mai văd”, spune mai târziu, la bulevard.  „P-alea nu le mai scoţi până la primăvară. E dop, dimineaţa şi seara nu se circulă.”

Pe trotuare e mai rău. Unde nu e gheaţă, e zăpadă aruncată din drum, ca să nu blocheze circulaţia. Lumea escaladează troienele pentru a traversa strada, sau ca să intre în blocuri. Pe multe străzi, trecătorii preferă să meargă pe carosabil, de fapt pe un strat gros de zăpadă şi gheaţă ce-l acoperă, decât să-şi rişte articulaţiile pe trotuar, unde pot fi loviţi şi de ţurţurii care rânjesc atârnaţi de balcoane sau streşini. Răzleţ, câte un comerciant cu conştiinţă sparge gheaţa din faţa magazinului, aruncând-o în mormanele deja existente.

În timp ce unii se chinuie prin trafic sau pe trotuare, alţii dezvoltă afaceri prospere. „Doamnaaa, vă deszăpezim maşina?” mă întreabă doi băieţi tuciurii, trecând mândri cu lopeţile în spate. Mă întorc cu faţa la ei şi dau din cap a nu. Se amuză că m-au confundat cu o femeie. „Păi am văzut io cum fac ăştia bani acuma”, spune un alt taximetrist. „L-am văzut pe unu cu o d-asta… un excavator d-ăsta mic. Dacă nu intră lama pe străzile din spate. Îţi cerea 50 de lei. Stai şi te uiţi la el de pe geam şi în 10 minute ţi-a scos maşina.”

***

Parcarea e plină. Unele maşini au adus cu ele metri cubi de zăpadă, care, topită, a format bălţi de noroi şi gheţuşuri pe alocuri. La mall nu există iarnă. Lumea patinează cu aceeaşi pasiune şi vara, la 35 de grade, şi acum, la -20. Cafenelele cu pereţi de sticlă ascund fumul de ţigară de plămânii copiilor care îşi strigă fericirea în locurile special amenajate, în timp ce părinţii sau îngrijitorii lor mănâncă mâncare supracalorică la suprapreţ şi/sau îşi cumpără haine cu adaosuri comerciale exorbitante. Mesele sunt toate ocupate, iar cele libere nu mai au scaune. E frig şi aici, dar magazinele te aşteaptă până târziu în noapte să-ţi cumperi o haină de iarnă.

***

Ninge. Este cod portocaliu până mâine. Pe alee e ambuteiaj. Sunetul lopeţilor lovite de gheaţă se împleteşte cu cel de motoare turate. Avariile pornite ale maşinilor completează atmosfera. Acoperişul Daciei albastră e sub o palmă de zăpadă, dar roţile nu i se mai văd.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Un blog din