filme porno
filme porno
filme porno
xnxx
xnxx porno
xnxx
filme porno
filme porno
filme porno
filme porno romanesti
filme porno romanesti
filme porno romanesti
filme porno

De vorbă cu tata…

Este interesant să realizezi cât de greu îţi aminteşti unde sunt, sau măcar ce erau, lucrurile pe care cu bună ştiinţă le-ai ascuns odată.

Sunt la Foişor, într-o clădire, în spatele Spitalului Clinic de Ortopedie, care se hurducă de câte ori trece tramvaiul 14 pe Bulevardul Ferdinand. Cu mine sunt Nana, sora mea, prietenul ei, Vali şi prietena mea, Oana. Stăm înşiraţi pe canapea şi punem la punct planul de acţiune. Sora mea tastează numărul de telefon…

Ultima oară l-am văzut în ianuarie 1997. Eram răcit. Îmbrăcat în pijamale, stăteam înfofolit într-o plapumă groasă pe canapeaua extensibilă din sufragerie. De regulă, camera mică – singura în afara sufrageriei – era locul în care stăteam cu sora mea, însă în situaţii excepţionale, ca cea de faţă, locul de pe canapea, cu vedere la televizor inclusă, îmi era rezervat.

Samsung-ul, cumpărat cu mândrie de mama de la Târgu Secuiesc în 1992, huruia un program banal, de la înălţimea comodei în care ai mei ţineau medicamentele. Tata se mutase de câteva zile în cabinetul lui de la baza de tratament, unde dormea pe patul de consultaţie. Alternativ, cum aveam să aflu ulterior, împărţea o cameră de hotel cu doamna Eleonora, ce avea să-i devină soţie. Venise acasă pentru a-şi mai aduna din lucruri, prilej cu care mi-a adus o mână de banane. Nu ţin minte ce mi-a spus. Cred că m-a mângâiat pe cap şi m-a sărutat. Era bărbierit şi nu mirosea a alcool, ca alte dăţi. Mi-a urat să mă fac bine repede. Urma să mă mai viziteze în zilele următoare. Nu l-am mai văzut niciodată.

Tata era un tip subţire, ascuţit chiar, nu foarte înalt şi cu 20 de ani mai în vârstă ca mama. În ciuda aspectului precar, mi l-am închipuit mereu ca un bărbat iscusit în arta seducţiei. Sau poate mi-am proiectat imaginea asta în speranţa că aveam să-l moştenesc. Fusese căsătorit de mult, la Bucureşti, înainte să se mute la Sîngeorz-Băi, în Bistriţa. Eu m-am născut la Covasna, fiind primul lui copil şi al treilea al mamei.

Era medic. La baza de tratament era respectat de toată lumea, chiar dacă şi femeile de serviciu îl cunoşteau pentru slăbiciunea lui pentru alcool. Colegii de la şcoală se simţeau responsabili să-mi spună că „iar l-am văzut pe tac-tu beat”. Totuşi, avea un aspect foarte îngrijit. Umbla mereu la costum, cu cravate asortate şi cămăşi lipsite de cute. Vara purta costume uşoare, bej, iar iarna trăgea câte un pulover peste cămaşă. În fiecare dimineaţă, îşi pieptăna părul într-o parte. Am avut o perioadă în care cred că am încercat să-l imit, deşi garderoba mea era limitată la cel mult 2-3 piese elegante. De câte ori mergeam să-l vizitez, la cabinet, trebuia să aştept să termine consultaţiile, lucru ce mă enerva teribil pentru că voiam să mă laud cu bulinele roşii sau notele mele bune. De cele mai multe ori, după program, mergea la barul de lângă recepţie, de unde ajungea, cel mai des, direct în pat. Profitam adesea de starea lui, golindu-i buzunarele – cu complicitatea sau mânat de sora mea mai mare – de ciubucul  deloc neglijabil cantitativ pe care-l adunase de-a lungul zilei. Din banii „împrumutaţi” cumpăram îngheţată şi gumă de mestecat pentru toţi copiii din spatele blocului, ceea ce ne asigura protecţia şi statutul incontestabil de vedete.

În cei doisprezece ani în care nu am ne-am văzut, nu ne-am vorbit, nu ne-am scris, m-am gândit rar la el. La început mă simţeam decepţionat că a ales să plece fără să îşi ia rămas bun. Credeam că i-am greşit, deşi mama îmi spusese clar că de vină erau neînţelegerile dintre ei. După câteva săptămâni, copiii de la şcoală aflaseră de despărţirea alor mei, lucru pe care îl considerau demn de menţionat în vendetele personale pentru micile răfuieli. „V-a lăsat tactu’!”, ori „de-asta a plecat taică-tău” spuneau fără cea mai mică urmă de regret. Nu acceptam, negam „acuzaţiile” ce mi se aduceau şi încercam să găsesc scuze pentru o situaţie de care, am înţeles mai târziu, nu mă făceam vinovat. Faza de negare a trecut cam într-un an. Îmi acceptasem condiţia şi mă declaram fericit că mama îmi devenise şi tata. Ne simţeam bine fără el. În casă era linişte.

A urmat perioada în care l-am renegat. Dacă mă întreba cineva cu ce se ocupă ai mei, răspundeam că „mama e asistentă, iar tată nu am.” Lipsiţi de un salariu de medic, au început însă problemele financiare. Mama reuşea cu greu să întreţină doi copii şi o casă dintr-un salariu mediocru. Ţin minte că aşteptam vara, când staţiunea se umplea de turişti străini, pentru că mama primea ciubucuri consistente. În două-trei luni putea strângea câteva sute de dolari din care să plătească datoriile şi să ne pregătească pentru şcoală. Eu mă simţeam fericit, deşi sora mea mi-a amintit, câţiva ani mai târziu, că mult timp am mâncat doar cartofi de trei ori pe zi. În acest context, bunica mea – femeie de la ţară – nu i-a dat pace mamei până când n-a acceptat să-l dea în judecată pentru pensie alimentară. Bunicii nu-i plăcuse niciodată de „unguru nienoroşit”. După mai mult timp şi un munte de hârtii, am devenit „pensionar”. Citaţia de la poştă era singura punte de legătură cu tata. Îi aflam adresa, care s-a schimbat de câteva ori. Eu am rămas indiferent, deşi ştiu că pe mama o ajutau banii, un milion şi ceva de lei.

Regret că nu am putut profita de experienţa lui de viaţă. Nu-mi amintesc ce vorbeam, dacă m-a învăţat ceva, în afară de limba maghiară. M-a ajutat şi cu câteva litere când am învăţat să citesc. Am în minte o scenă în care, aflaţi la ţară la bunici, jucam fotbal cu o minge verde din cauciuc. Pe sora mea a învăţat-o să joace table. Uneori, ne ducea la cofetăria din colţ, de unde ne cumpăra işlere, un fel de biscuiţi cu gem, înveliţi în ciocolată. În amintirile mele au rămas şi scenele cu crizele lui de epilepsie. Îl vedeam cu spume la gură şi nu înţelegeam de ce mama îi băga pe gât o lingură de lemn.

Era un om inteligent şi citit, cu un limbaj impecabil, atât în română cât şi în maghiară. Mama îmi povestea cum, atunci când aveam doar câţiva ani, încerca să-mi insufle pasiunea pentru muzică lovind cu tacâmurile pahare sau farfurii şi spunându-mi nota muzicală ce-şi lua zborul prin bucătăria înghesuită. Tot el ne punea să ascultăm compozitorii clasici, spunându-ne poveştile muzicilor pe care le ascultam. De altfel, imaginea care-mi vine în minte de cele mai multe ori când mă gândesc la el este o poză alb-negru, de când era adolescent: purta ochelari cu rame groase, avea părul tuns mediu şi dat pe spate, iar în mână ţinea o vioară. De la cultura sa generală cred că se aprindeau multe dintre discuţiile cu mama, o femeie deloc proastă, dar mult prea încăpăţânată. „Tot timpul TU le ştii pe toate”, ceda mai mereu mama în faţa argumentelor lui.

Am rămas indiferent cu privire la existenţa lui până prin clasa a XI-a, deşi noua lui soţie, într-un soi de ieşiri paranoice, se încăpăţâna să ne aducă aminte că ei trăiesc, undeva în Valea Jiului. „O să explodaţi ca America!!!”, i-a urlat în telefon surorii mele la scurt timp după atentatele din 11 septembrie.

Suferind de artrtită şi epilepsie, şi cine ştie ce alte boli, m-a chemat în justiţie pentru a-mi cere să renunţ la pensia alimentară. Nu s-a prezentat, însă judecătorul a considerat că banii sunt mai utili pentru tratamentele unui bătrân bolnav, decât pentru studiile şi viitorul unui tânăr. Nu m-am supărat. În seara zilei în care am fost la judecătorie i-am scris o scrisoare. Îi mărturiseam că nu sunt interesat de banii lui, nu am fost niciodată, şi că mi-ar plăcea să putem discuta. Eram sigur că aveam multe lucruri în comun şi mi-ar fi plăcut să pot învăţa de la el. Nu i-am trimis niciodată scrisoarea, ba mai mult, am ascuns-o printre caietele vechi, de ruşine să nu o descopere cineva.

„Te bag în pizda mă-tii de beţiv!” o auzeam pe mama strigând isteric din sufragerie. „Nu ţi-e ruşine ţie, curvo, care umbli toată ziua?”, venea replica. Eram ascuns sub masa mică din dormitorul pe care-l împărţeam cu sora mea. Ea mă lua în braţe şi-mi astupa urechile. Cu câteva minute mai devreme venisem acasă de la joacă şi o văzusem pe mama cum flutura un cuţit mare de bucătărie, cu mâner roşu. Înainte să fug în locul meu sigur am observat lacrimile din ochii mamei, când m-a surprins intrând pe uşă. Se întâmpla cu câteva luni înainte ca el să plece, când lucrurile o luaseră bine razna. Imaginile de acum depăşeau cu mult scenele ridicole în care tata, inert, încerca să se ferească de mama înarmată cu un prosop de bucătărie, determinată să-i lase urme vizibile pe faţă.

Cu câţiva ani în urmă, într-un moment de sinceritate, mama mi-a povestit cum, sătulă de certuri cu un alcoolic, se urca în maşină şi făcea sute de kilometri. Ajungea dimineaţa acasă, motiv de reluare a discuţiilor în contradictoriu. O dată, după unul dintre scandalurile mari, s-a dus la PECO şi şi-a cumpărat o sticlă de Jack Daniels, pe care a băut-o la volan. Am mustrat-o, dar am mulţumit destinului, în gând, că mi-a adus-o înapoi.

De tata nu am mai auzit din liceu, pe care l-am terminat în 2006, şi până în primăvara lui 2010. Atunci m-a sunat mama să mă întrebe dacă îi poate da numărul meu de telefon soţiei lui. Era grav bolnav. Am aprobat, iar Eleonora m-a sunat imediat să-mi dea raportul. Îmi vorbea de parcă ne vedeam în fiecare sfârşit de săptămână. Mi-a spus că suferă, că nu o mai duce mult, că delirează şi-mi spune numele şi că i-ar face plăcere dacă am putea să-l vizităm. Mi-a dat şi numărul lui de telefon, rugându-mă să-l sun cât de repede. L-am salvat în memorie „ta”. „Tata” nu mai exista. Mi-a dat şi numărul doctorului care se îngrijea de el, dacă voiam să aflu detaliile exacte.

Sună. La capătul celălalt se aude o voce moale, distrată, oarecum familiară. E sub efectul sedativelor şi ne roagă să-l căutăm a doua zi. Primele lui cuvinte pentru noi după 13 ani.

Într-o discuţie ulterioară, doar cu sora mea, ne-a reproşat că ne-am mutat în „mizeria din Bucureşti”, deşi ne-a lăudat pentru carierele promiţătoare. Nu a vrut să-l vizităm. Apoi a ţinut să ne menţioneze că n-o înţelege pe „curva de mă-ta. Îi arde ei de prieteni mai tineri acum?”. Sora mea, diplomată de fel, a pus totul pe seama medicamentelor şi şi-a luat rămas bun.

A murit după câteva săptămâni, fără să mai vorbim.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

You may use these HTML tags and attributes: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>

Un blog din