filme porno
filme porno
filme porno
xnxx
xnxx porno
xnxx
filme porno
filme porno
filme porno
filme porno romanesti
filme porno romanesti
filme porno romanesti
filme porno

Cum am făcut primul milion

Frig. Sunt învelit pe jumătate cu un sac de dormit prăfuit. Am pe mine blugii verzi de hipster şi puloverul. Nu visez, deşi încerc să dorm pe canapea de câteva zeci de minute. Oboseala îmi provoacă spasme care alungă somnul. Dacă nu o fac ele, podeaua se cutremură şi o siluetă înaltă se întrevede între genele lipite. Dispare doar ca să reapară exact când sunt pe punctul de a adormi din nou. Vorbesc cu silueta, ca prin vis, dar nu pot reţine ce aud. Mă frec pe faţă şi simt duritatea buricelor degetelor. Seamănă cu atingerea fărâmelor de scoici lipite de palme, când ieşi din mare. Sună un telefon. „Mako, hai să mergem! E şapte.”

Nu ştiu cum a trecut noaptea. Ultimele gesturi conştiente au constat în lipirea unor beţigaşe pe nişte cartoane inscripţionate migălos cu „Jos iarna” şi sorbitul unui vin demisec dintr-un pahar de unică folosinţă, într-un amestec vaporos de lipici, vopsea şi pastă corectoare care-mi ustura nasul şi ochii. Momentul culcării trebuie să fi fost un gest mecanic. Nu mi-l amintesc, dar pare să se fi întâmplat cu mult timp în urmă. Şi totuşi, n-au trecut nici două ore. Vlad a împachetat tot, e aproape sigur. Luăm cutia şi o pancartă mare şi pornim către maşină. Pancarta are aproape aceeaşi lăţime ca interiorul unui Audi A4, făcând introducerea ei în maşină, nealterată, un adevărat test de iscusinţă inginerească. Dobro şi Craioveanu vorbesc pe o limbă nepământeană pentru halul în care suntem. Patinăm uşor pe gheaţa de sub roţi şi intrăm pe drumul către primul milion.

Bucureştiul este încă sub asediul nămeţilor, iar noi trebuie să fim foarte precauţi: avem în portbagaj toată presa din România. Am arde-o cu plăcere, LIVE, BREAKING NEWS pe toate posturile de televiziune, dacă ar încăpea fizic în cutia de Ikea. Suntem pe Ştefan cel Mare şi înaintăm greoi. Ce căutăm aici? Vlad are un acces de paranoia. Nu este convins că târgul spre care ne îndreptăm există cu adevărat. Dacă şi l-a imaginat doar el? Am robotit la mărţişoare aproape trei săptămâni. Şi totuşi. În mod absurd, aproape că-mi vine să-i dau dreptate. Sună din nou telefonul. Laura este deja la Muzeul Ţăranului Român, cu masa noastră. E plin de tarabe, aflăm de la ea. Vraja neagră se sparge şi maşina alunecă pe lângă sediul Guvernului.

Rămâne doar să ne instalăm taraba şi să aşteptăm ca toţi banii să apeleze la noi. Însă “Mafia” mărţişoarelor e formată din familii cu vechime în domeniu. Se cunosc şi-şi ţin spatele. Unii vin la târg de 4-5 ani, alţii de 15. Deşi ocuparea locurilor era programată pentru această dimineaţă, cei mai mulţi veniseră în ajun, punând mâna pe locurile strategice. De fapt, pe toate locurile. Punem masa pe un petec umed din dale, rămas liber aproape de intrare. Doamna de la taraba vecină, în timp ce-şi înşiră peştii din plastic pe un panou, ne spune că locul este rezervat pentru cutare, nu putem sta aici. O ignorăm şi ne despachetăm arsenalul în continuare. Nu trec 10 minute şi un organizator o roagă imperativ să îşi mute peştii la altă baltă. Ăla e locul doamnei Stoichiţa, cu prăjiturile. Toată lumea ştie că doamna Stoichiţa stă acolo. Rânjim satisfăcuţi şi şutim nişte scaune de la terasa MŢR.

În postura de traficant pedofil, sperietor de clienţi

Fără experienţă în vânzări sau poziţionarea produselor pe tarabă, ne aşezăm deznădăjduiţi, încercând să observăm cum procedează cei mai experimentaţi. Ne întrebăm ce căutăm la târg, cum am ajuns acolo, de ce nu dormim sau de ce nu colindăm lumea. Nu reuşim să găsim răspunsuri. Privim în gol, tremurăm şi ne uităm pierduţi unul la celălalt. Ne hotărâm într-un final să aşezăm marfa pe masă. Vlad a uitat cutiile de iPhone, iPad şi alte iUri împachetate în ziare, precum şi lipiciul făcut în casă din făină, apă şi zahăr. Suntem, din nou, în pragul depresiei, dar avem puterea de a aşeza cutiile pe care nu le-am uitat într-o oarecare simetrie, fără să expunem nimic. Ceilalţi tarabagii ne studiază circumspecţi: ce-or căuta doi tipi cu figuri de boschetari şi o cutie argintie pentru port-armă aici?

Vlad îşi face curaj şi aşează câteva mărţişoare pe cutie. Printre ele Nicu şi Elena Ceauşescu, însângeraţi. Este deja trecut de ora zece şi lumea începe să mişune pe la târg. Speriem câteva babe şi moşi cu figurile cuplului dictatorial. “Doamne Dumnezeule!”. Subscriem. E frig. Suntem înfometaţi, dezorientaţi, deprimaţi. E trecut de prânz.

Cineva vine şi cumpără două mărţişoare. Nu înţeleg nimic. De ce ai cumpăra ceva de la mine? Mă gândesc că, la cât de ursuz sunt, nu mi-aş putea vinde nici măcar sufletul diavolului, d-apoi să fac bani din vânzarea unui produs fără utilitate. Iese şi soarele să ne dezmorţească oasele. Vine şi lumea, se amuză, strâmbă din nas, cumpără, pleacă. Vindem 7 mărţişoare. 11, 15, 21.  Mâncăm, bem, am făcut primul milion. Strângem acareturile şi pornim la drum în sens invers, mai obosiţi, dar milionari.

*

Imaginea de ansamblu v-a oferit-o Vlad. Pe unde au ajuns mărţişoarele citiţi pe Casa Jurnalistului.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

You may use these HTML tags and attributes: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>

Un blog din