Am șase ani și mă grăbesc să ajung la joacă, în spatele blocului. Cobor sălbatic treptele, ca de obicei, dar o ratez pe penultima. Sunt în picaj. Zgura ascuțită se apropie în slow-motion. E ca-n coșmarurile în care visez că mă prăbușesc într-o prăpastie. Dar nu mă trezesc la capătul hăului. Zbang! Obrazul stâng se lipește fără obstacol de covorul dur, care mușcă nemilos din pielea de copil.

E prima amintire cu sângele meu. Sărat și călduț, gros și aproape negru. Nu mi-e scârbă, dar gândul că prietenii simpatici care-mi protejează viața se scurg pe caldarâm fără voia mea iscă un potop necontrolat de lacrimi și urlete. Știu că dacă-mi curge prea mult sânge o să mor. Încă vreo 5 ani mă panichez la orice zgârietură din care iese mustul vâscos. E prea devreme, e stupid să se termine așa.

O ușă trântită mă trezește din amintire. Tipul nervos dă totul dracului și o taie spre ieșire bombănind. Stau de ceva timp în fața unui cabinet și mă simt ca înainte de prima oră de liceu. Am capul greu și ochii stau cu greu dezlipiți. Niciodată nu știu ce m-așteaptă în momente d-astea. Sunt la doi pași de Piața Victoriei, la centrul de transfuzie sanguină, o clădire ponosită în care zeci de mii de oameni și-au lăsat sângele în ultima jumătate de secol.

În sfârșit, o duduie scoate capul prin ușă. Sper că așa se pronunță… IȘT-VAN? Nu sunt obișnuit să-mi aud numele din buletin, de regulă mă enervez, dar încuviințez și intru, lăsând în așteptare pe holul rece, iluminat prost, vreo 30 de oameni.

În centru, numele sau culoarea pielii nu contează. Oamenii devin coduri, grupe sanguine și fenotipuri. Combinații de A-uri, B-uri și zero-uri care pot salva vieți puse în fața unui sfârșit prea rapid, stupid. Și eu, și corporatiștii, și muncitorii, și coafezele, și familiile care au rămas în urma mea în sala de așteptare devenim coduri ambalate în pungi de plastic salvatoare.

Un furnicar de oameni plătiți prost consultă, înțeapă vene, analizează substanța neagră și vâscoasă, o etichetează și o depozitează sau o trimit de urgență la spitalele unde sunt pacienți în nevoie. Și eu am venit să dau puțină viață de la mine unui domn care se bate cu leucemia la Colțea, în timp ce, la 100 de metri, mii de tineri bat asfaltul cu peturi goale, dând viață unei generații până de curând în comă.

Ca să rămână în viață, centrul, bătrâior și bolnăvicios de când îl știu, a primit mai multe transfuzii. Recepția are scaune noi, roșii, cu suport pentru scris, ca alea de prin facultate, o tejghea înaltă în semicerc, cât un careu de handbal. În spatele ei sunt trei oameni care bat în tastaturi. Sunt termopane, e mai cald ca-n alte dăți și se renovează niște cabinete. Lipsesc vocile metalice ale doamnelor de la registratură care se auzeau de parcă difuzoarele ar fi fost niște căni de tablă legate cu o sârmă de microfonul în care se rostea numărul de ordine. Patrujnouă!

În cabinet, asistenta mă cântărește, îmi ia temperatura, mă întreabă dac-am băut alcool în ultimele 48 de ore. Am zis și-n formular că nu, dar pot să mint. Poți să minți cât vrei, sângele rău se aruncă. Tot acolo te-ntreabă dac-ai avut hepatită sau boli cu transmitere sexuală, câți parteneri și de ce orientare, dacă te-ai prostituat pentru bani sau droguri sau dacă ai fost la Galați sau Brăila în ultima vreme. Nu e ușor să donezi sânge și durează destul de mult până să-ți ajungă acu-n venă, sângele-n pungă, și punga la nevoiași.

Am carnet de donator, dar figurez ca debutant. Cât timp am lipsit, centrului i s-a pompat și un sistem informatic care jonglează cu codurile neînțelese de umilii oameni care-și dau brațele la înțepat și dă aviz de sânge bun sau rău. Calculatorul nu mă știe, trebuie să trec iar prin toate procedurile.

Ați mâncat, v-ați hidratat? mă-ntreabă de câteva ori asistenta. Când donezi sânge nu e ca la analize. Trebuie să ai energie ca să compensezi lipsa unei jumătăți de litru de viață. Pentru cei care donează prima dată: vă rog să mergeți la automat și să vă luați de mâncare, să vă hidratați, anunță asistentele pe coridoare, din când în când.

După consultul primar ajung la coada de la cabinetul 47. Aici dau prima dată sânge. Stau pe un scaun și o doamnă blondă cu glas ascuțit îmi înfige fără delicatețe un ac în deget, stoarce o picătură și o bagă-ntr-un aparat care citește grupa și indică eventuale infecții. O răceală serioasă te scoate din drumul către boxa de donare. Foarte frumos, să mai veniți la noi, îmi spune și mă trimite înapoi la 37.

La centrul de transfuzie vin trei tipuri de oameni. N-ai cum să nu-i vezi în plimbările dintre cabinete. Sunt cei care donează de nevoie, au o rudă sau un prieten cu probleme. Apoi sunt oamenii amărâți care își rotunjesc din când în când veniturile cu bonurile de masă primite recompensă de orice donator. Și sunt cei care fac asta din civism, încearcă să dea ceva societății, cât de puțin. Unii donează de 30 de ani, la fiecare două luni. Știu programul și dinamica donatorilor pe dinafară. Trei sferturi din toți ăștia sunt donatori fideli, dar sângele lor nu acoperă decât jumate din nevoie. Și mai sunt cei ca mine, o combinație din toate și orgoliul hrănit de gestul nobil. Lumea o să mă admire.

La 37 doamna doctor îmi ia tensiunea și reia câteva întrebări de verificare. Apoi îmi lipește câteva coduri pe formular și mă trimite la secretariat. Au trecut două ore și aș bea o cafea să mă trezească din amorțeală.

În fața boxei de donare îl văd pe Andrei, un tânăr normal de vârsta mea. Zâmbește cu brațele încrucișate pe un perete. A donat sânge de 19 ori și oamenii i-au făcut afiș. Cel mai generos tânăr din România. În cameră sunt 5 fotolii incomode, ca la dentist, înșirate lângă niște pereți reci tapetați cu faianță.

O asistentă drăguță îmi sugrumă brațul cu un garou și-mi înțeapă vena cu un ac mai gros ca o scobitoare. Nu mi-e frică de ace și nici nu mă mai sperie sângele care mă părăsește. În dreapta mea sunt doi șomeri veseli, în stânga așteaptă o doamnă bine. Sângele nostru are aceeași culoare, doar codurile și destinatarul diferă. Punga cu numele meu se balansează pe un cântar mic. În câteva minute mă ușurez cu 450 de mililitri. Zâmbesc și mă ridic cu o senzație de plutire. Așa o fi o trăire extrasenzorială? Sângele meu poate salva chiar și trei vieți, citesc pe un pliant.

Mă despart bucuros de el. Mâine voi avea altul nou și curat. Cineva o să-l primească la fel de bucuros, dar n-aș vrea să fiu în locul lui.