biofick.com
freakpornos.com
film x
porno francais
porno francais
xxx xxnxx hd

Televizorul

În octombrie am ajuns pentru prima dată pe front. Era o dimineață cenușie în deșertul din Hasakah și soldații kurzi erau deja plictisiți de vizitele reporterilor care le deranjează constant siesta din timpul non-combatului cu Statul Islamic.

Dar pr-ul este cea mai bună armă a unui popor urât de toată lumea din jur, soldații n-au decât să tacă și să înghită instrucțiunile europenilor care-i maimuțăresc pe filmări.

Am tăcut și eu și am înghițit, în timp ce făceam cadrul în care Adrian Ursu își așezase un puștan cu kalașu’ îndreptat spre neant, gata de atac. Putea să fie mai rău, mă gândeam, în timp ce mi-l imaginam în cadru și pe Mircea Badea, făcând un șpagat între sacii de nisip care baricadau punctul de observație din fosta pușcărie pentru minori disputată de mai multe ori de părțile beligerante. Cică ar fi fost și el interesat de o maimuțăreală în cea mai periculoasă zonă din lume, dar l-ar fi oprit niște banale motive administrative.

Așadar, iată-mă în Siria, în timpul celui mai sângeros război civil din Orientul Mijlociu, filmând cadre aranjate pentru cea mai faimoasă întreprindere de media din România, sub ochii jenați ai unui fotograf de Pullitzer de la New York Times. Visul îndeplinit al oricărui tânăr reporter de pe planetă.

“Just do your thing, man”, mi-a zis Tyler când i-am explicat situația încurcată în care m-am trezit după ce am trecut granița cu Irakul. I-am urmat sfatul și i-am explicat lui Ursu că metodele noastre de lucru sunt incompatibile, nu, n-am cum să fac interviurile cu el și să-mi pun și eu întrebările, eu lucrez altfel și dacă stau să-i filmez toată ziua “Romania very good”-urile pe care încerca să le scoată de la diferite personaje care n-auziseră niciodată de țara noastră nu mai apuc să fac nimic.

A părut că înțelege, dar m-a rugat timid să-l mai ajut cu niște stand-up-uri, după ce-mi termin eu treburile.

În zilele alea murea polițistul Gigină, iar eu trebuia să dorm în aceeași cameră cu cineva care era convins că nu e vina lui Oprea că era o groapă în asfalt. Adormeam ascultând slujbele înfiorătoare ale imamilor de la televizor, sperând că nu mai trebuie să fac conversație, măcar pentru un timp.

Colegial, insista să facă cinste la fiecare masă, s-a oferit chiar să-mi lase niște bani din bugetul de la tv, că el nu mai avea nevoie.

A plecat resemnat după câteva zile în care n-a reușit să dea de românii care luptă împotriva statului islamic și n-avea niciun subiect interesant pentru antenă. Televiziunea lui era peste micimea acestor oameni care mor degeaba. Pe cine interesează utopia asta?! E un loc de tâmpiți în care nu există stat și practic nimeni nu plătește taxe, cu asta a rămas din toată călătoria și asta a discutat într-un platou special cu Gâdea și Badea când a ajuns la București.

În locul meu trebuia să fie Mircea Barbu, de la în premieră, dar a avut niște probleme la graniță și a ajuns în Siria abia când a plecat Ursu. Când ne-am regăsit la centrul media al kurzilor, mi-a transmis că nu am avut un comportament profesionist, colegial, că nu se face așa când ești într-un loc periculos, să nu-ți ajuți colegul, românul de lângă tine. Era vocea second-hand a doamnei Carmen Avram, șefa de la în premieră și soția lui Ursu, dezamăgită că nu am fost dedicat misiunii nobile a singurei televiziuni care a avut curajul să intre în țara asta nenorocită, că mi-am văzut de treaba mea, eu, un nimeni fără televiziune.

Le-am cerut să nu mă semneze în materialul produs, dar nici nu a mai fost cazul, au venit atentatele de la Paris, așa că trei sferturi din emisiune au fost cu filmări preluate de pe agenții și interneți, ce bine că n-am fost mai colegial.

Succes la protest! La multă libertate de exprimare!

Cronică de vis. Concert

Mă duc la baie, dar e coadă. Majoritatea sunt oameni cunoscuți, măcar din vedere.

Hei, ce faci, Mako? Uite, mă pică, ca tot omu’. Mă duc la altă baie, tot coadă, tot cunoscuți, acelaşi dialog. Mă gândesc că ştiu prea mulți oameni, şi prea mulți vor la baie în acelaşi timp.

Caut altă baie, dar sunt cozi la toate şi deja m-am întâlnit cu toți oamenii cu care m-am intersectat în ultimii doi ani. Nu știu dacă mai e vreo baie liberă şi dacă o s-apuc s-o folosesc, e concurență mare, toată lumea e angrenată în circuitul stomacului în natură.

Ca norocu’, îmi calc pe şiretul de la tenis, înmuiat prin bălțile de la cozile de băi, şi se deşiră toate hainele de pe mine, chiar şi geaca de piele e redusă la un păienjeniş ca vata pe băț, apoi dispare de la subraț în jos, până rămân gol.

Ca să nu uit, îmi notez toată prichindeala pe o foiță de aluminiu de la țigări, cu un stilou verde:

IȘ VARTĂ. Cele mai frumoase melodii de ascultare, cântate cu moft și scârbă de un domn sinistru, îmbrăcat la 4 ace și 2 perciuni forțați. Nu-i plac țigările, nu-i plac luminile, nu-i plac oamenii, șșșt, liniște-n sală, unde vă credeți?

N-a fost la pușcărie, dar reproduce fidel durerile sufletești ale unui lache. I-a rămas și un Papa pe mâna stângă, în continuarea verighetei.

Un tip bate cu ciocanu-ntr-o chitară, domnul ridică mâinile în aer și scoate un scâncet de durere care-i eliberează sufletul și rescrie codul de mișcare al atomilor în univers, măcar pentru o secundă lumină. Apoi așteptarea își reia cursul. Duceți-vă sănătoși acasă, eu sunt.

Nu oricine poate asculta muzica asta, dar dacă ai 80 de lei, faci ce vrea pula ta.

Sunt într-un taxi,  gol. Când se trântește ușa îmi dau seama că sunt la baie, dar după atâta așteptare nu pot face nimic și toată lumea mă întreabă ce mai faci, Mako? în timp ce se uită la mine și așteaptă să eliberez baia.

Apoi mă trezesc și aștept.

 

Înmormântarea lui Coco. Reportaj la rece

Șase vlăjgani măriți prin anii 90 răsucesc puternic câteva corzi portocalii pentru tractat mașini, își încordează trunchiurile, trag aer în piept și așteaptă semnalul locotenentului, sub straightfaceurile câtorva generații de haiduci ai tranziției cocoțați pe cruci, cam 100, de toți.  Unuu, dooi, treeei – HAU HAU HAU HAU HAU HAU HAU… Sicriul modest dispare în ecoul spartan. Un acolit așează câteva scândurele peste, preotul dă dezlegare mortului, Dumnezeu să-l ierte! Amin!, aruncă o lopată de pământ și pleacă.

Pleacă și femeile, sunt doar vreo 4-5, pleacă și sătenii gură-cască, pleacă și băeții care-și freacă aluatul pământiu de pe adidași pe mormintele vecine, băga-mi-aș pula în morții lui de noroi. Cei mai mulți urcă, de unii singuri, în suv-urile înmatriculate în toată țara și-n străinătate care flanchează de la un cap la altul bulevardul 1 Mai din comuna Berceni. Oglinzile electrice sunt legate cu prosoape de 1 leu, iar pe fiecare lunetă e un portret al decedatului: Nu te vom uita niciodată.

Marți, Ion Anghel s-a despărțit în liniște de viața trupească și de familie. Nu l-au omorât nici săbiile, nici pistoalele, nici pumnii rivalilor Cămătari, pușcăria nici atât. L-a lăsat inima pe care o neglijase de ceva timp. Era un om foarte, foarte dur, nimeni nu-i făcea față, explică cineva pe internet. Înmormântarea s-a făcut în legea lui, fără smalex, fără floricele, scurt și rece. Nu s-a dat colivă, n-au fost lumânări, și nici lăutari n-au cântat. Nimeni nu a plâns

Citește tot articolul

Marșul Umbrelelor Hotărâte

Într-un cartier bucureștean, la o margine de intersecție aflată în plin șantier, un tip vorbește nervos la o portavoce despre nemernicii din politică. E suit pe o movilă de moloz rămasă de la vreo trotuariadă, în fața unui veceu public. Lumea ascultă fără aplomb, vorbește la telefon, face pronosticuri despre prezența la marș. „Dacă mâine, sau chiar azi, se termină protestul, noi oricum am învins! Am plantat niște semințe în societate”, își încheie omul discursul.

Mocirla din Titan

E prima dată într-o lună de proteste când un marș pentru #rosiamontana pornește dintr-un cartier. Oamenii s-au trezit laolaltă într-un șantier public neterminat. În loc de Universitate, Fântână și TNB, sunt un hibrid șaormerie-gogoșerie-gelaterie, un veceu public-navă spațială și o gură de metrou. Kilometrul 0 al democrației de cartier.

Sunt câteva sute, zgribuliți și împrăștiați în jurul băltoacelor. Calcă-n picioare mocirla și cântă anemic ce aud din portavoce: Ponta, get the fuck out; RMGC get the fuck out; Chevron, get the fuck out. Toată lumea, gtfo.

Își scutură umbrelele și pelerinele, își mai trag câte-un sac menajer pe cap, sub ochii mirați ai angajaților de la kebab fry chicken. Jandarmii nu-s prea veseli nici ei, se ascund prin dube. Sunt 15 grade și plouă enervant.

Nu mă plouă

De departe, grupul parcă așteaptă un autobuz care nu mai vine. Un steag imens flutură deasupra și scuipă apă de ploaie în ochii oamenilor. „Protestul curat” de la Universitate s-a-nfundant în mocirla din Titan. Ăsta nu-i un teren fertil. Câțiva își bagă picioarele și o iau spre casă. Cod portocaliu de fail. Citește tot articolul

Culoarea sângelui

Am șase ani și mă grăbesc să ajung la joacă, în spatele blocului. Cobor sălbatic treptele, ca de obicei, dar o ratez pe penultima. Sunt în picaj. Zgura ascuțită se apropie în slow-motion. E ca-n coșmarurile în care visez că mă prăbușesc într-o prăpastie. Dar nu mă trezesc la capătul hăului. Zbang! Obrazul stâng se lipește fără obstacol de covorul dur, care mușcă nemilos din pielea de copil.

E prima amintire cu sângele meu. Sărat și călduț, gros și aproape negru. Nu mi-e scârbă, dar gândul că prietenii simpatici care-mi protejează viața se scurg pe caldarâm fără voia mea iscă un potop necontrolat de lacrimi și urlete. Știu că dacă-mi curge prea mult sânge o să mor. Încă vreo 5 ani mă panichez la orice zgârietură din care iese mustul vâscos. E prea devreme, e stupid să se termine așa.

photo 2

O ușă trântită mă trezește din amintire. Tipul nervos dă totul dracului și o taie spre ieșire bombănind. Stau de ceva timp în fața unui cabinet și mă simt ca înainte de prima oră de liceu. Am capul greu și ochii stau cu greu dezlipiți. Niciodată nu știu ce m-așteaptă în momente d-astea. Sunt la doi pași de Piața Victoriei, la centrul de transfuzie sanguină, o clădire ponosită în care zeci de mii de oameni și-au lăsat sângele în ultima jumătate de secol.

În sfârșit, o duduie scoate capul prin ușă. Sper că așa se pronunță… IȘT-VAN? Nu sunt obișnuit să-mi aud numele din buletin, de regulă mă enervez, dar încuviințez și intru, lăsând în așteptare pe holul rece, iluminat prost, vreo 30 de oameni.

În centru, numele sau culoarea pielii nu contează. Oamenii devin coduri, grupe sanguine și fenotipuri. Combinații de A-uri, B-uri și zero-uri care pot salva vieți puse în fața unui sfârșit prea rapid, stupid. Și eu, și corporatiștii, și muncitorii, și coafezele, și familiile care au rămas în urma mea în sala de așteptare devenim coduri ambalate în pungi de plastic salvatoare. Citește tot articolul

Rezistenţa din Taksim II. Corespondenţă de la București

Vă scriu din liniștitul București, în timp ce la Istanbul poliția a curățat piața Taksim și a înconjurat parcul Gezi într-o acțiune care parcă nu mai venea. Guvernul a intervenit în mai multe orașe. Câțiva avocați arestați se adaugă jurnaliștilor și generalilor de armată care au fost scoși din joc în trecut pe motiv că subminează puterea.

Rezistența continuă, însă resursele protestatarilor sunt pe ducă. În așteptarea unui nou asalt, polițiștii joacă fotbal pe locul unde acum două zile mii de oameni jucau hora. Baricadele la care s-a muncit nopți întregi au dispărut și căile de aprovizionare a taberei de corturi sunt blocate. Colegii pe care i-am lăsat în Istanbul se odihnesc după o zi lungă, în timp ce o parte a presei turce întoarce spatele partidului de guvernare.

Çapulcu – un fel de prădători, în sensul de huligani, spărgători – cum i-a denumit premierul Erdoğan se regrupează: refac corturile și cer apă, alimente și medicamente pe Twitter și Facebook. Chiar dacă ar putea fi ultimele ore în Gezi, cele două săptămâni de rezistență vor fi o lecție de liberă exprimare cu care tinerii se vor întoarce acasă. Citește tot articolul

Harta Geziville, orașul cu ziduri din moloz

În inima Istanbulului, în mijlocul protestelor, s-a născut Geziville, cum l-a botezat Mateaș. Un oraș liber, fără picior de uniformă de poliție, în care tinerii protestatari recreează ad-hoc „insituții” care le permit să stea în permanență în perimetrul ocupat.

Parcul Gezi s-a transofmat într-un cartier de dormitoare cu mii de corturi. Boom-ul imobiliar continuă și în afara parcului, sute de corturi fiind ridicate direct pe betoane sau piatra cubică din piața Taksim.

Pe lângă locuințe, există alimentare gratuite, o grădină de legume și plante medicinale, câteva biblioteci, un loc pentru câini, cabinete medicale și veterinare, cinematografe, biblioteci și toalete ecologice.

Orășelul este protejat de peste 40 de baricade construite de locuitori chiar din pavajele trotuarelor, materiale de construcții și garduri de pe șantierele din zonă, gherete, ghivece de flori, stâlpi și mașini distruse în timpul primelor zile de protest.

Singura cale de acces cu mașina e bulevardul Istiklal, principala arteră turistică, însă în piață urcă doar taxiuri, ambulanțe și mașini de gunoi.

Am făcut o hartă care vă duce prin punctele cheie ale Geziville. Linia albastră delimitează zona „liberă” de restul orașului. La întâlnirea dintre liniile roșie și albastră au avut loc confruntările dintre poliție și protestatari după ce piața Taksim a fost ocupată. Manifestanții au încercat să meargă la sediul premierului de pe Dolombahce, însă au fost blocați de poliție lângă stadionul Inonu, care a devenit zonă de război rece.

Dacă vă interesează ce se mai întâmplă prin Istanbul, urmăriți-mă pe FB:

Citiți și:

Rezistența din Taksim. Corespondență din Istanbul
Așteptându-l pe Erdogan. „Police Yok, Problem Yok”

Un blog din